Tradiția iconografică a Bisericii în primele veacuri creștine

Chipul Mântuitorului Hristos a fost dintotdeauna elementul central și fundamental al iconografiei ortodoxe. Argumentele teologico-picturale cărora se circumscrie această importantă temă au fost analizate, îmbogățite și întărite de-a lungul timpului atât în Răsărit, cât și în Apus.

Încă din timpul Sfântului Împărat Constantin cel Mare, pe la anul 312, arta creștină a avut ca prioritate materializarea cât mai fidelă a chipului Mântuitorului Hristos. Cu toate acestea, odată cu trecerea vremii, reprezentările au devenit tot mai diverse, articulând o proiectare tot mai diformă și de cele mai multe ori străină de autentic. Au rămas însă numeroase indicii care reușesc să confirme dimensiunea teologică adâncă a icoanei Mântuitorului Hristos. Astfel, „după cum atestă literatura creștină a epocii, confirmată de rezultatele cercetărilor arheologice, în primele două secole nu poate fi vorba încă de reprezentări religioase creștine, nici de o artă religioasă care să poată fi proclamată fără echivoc creștină. Dimpotrivă, dată fiind asocierea intimă a ima­ginilor la cultul politeist greco-roman și, mai ales, la forma lui ultimă: cultul imperial, ostilitatea față de imagini a creș­tinilor este declarată. Interdicția veterotestamentară (asociată cu Ioan 4, 24) joacă un rol decisiv, fiind înțeleasă într-un sens exclusiv și intransigent”  (Diac. Ioan Ică jr, „Icoana bizantină între politică și sfințenie monahală”, studiu introductiv la lucrarea Sf. Teodor Studitul, ­„Iisus Hristos, Prototip al icoanei Sale. Tratatele contra iconomahilor, traducere de Ioan Ică jr, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 7).

Descrieri evanghelice

Foarte mulți oameni sunt convinși de faptul că știu exact cum arăta Mântuitorul Hristos, asociind imaginea lui cu diferitele reprezentări iconografice pe care și le-au însușit de-a lungul timpului. Realitatea este însă cu mult mai diferită, subsumând o întreagă istorie de formă și culoare, al cărei fir roșu ne conduce spre forma unică, autentică, a acestui mare dar dumnezeiesc. Luând în considerare textul Evangheliei după Matei, care descrie episodul în care Iuda Îl sărută pe Hristos în noaptea trădării, pentru a fi recunoscut de către soldații care veniseră să-L aresteze, putem avea în con­secință o primă formă de indiciu: „Iar vânzătorul le-a dat semn, zicând: Pe care-L voi săruta, Acela este: puneţi mâna pe El”  (Mt. 26, 48). Se sugerează astfel că Mântuitorul Hristos avea o înfă­țișare foarte apropiată celorlalți bărbați israeliți, nativi în Palestina, fără particularizarea unor semne distinctive. Autorul anti­creștin ­Celsus, care a trăit în secolul ­al 2-lea, folosește o descriere ten­dențioasă cu privire la imaginea Domnului. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, pe de altă parte, contemporan cu acesta, ne arată că Mântuitorul „nu avea o frumusețe care să atragă”.

Reprezentări clasice

Cele mai vechi reproduceri ale Chipului Hristic sunt inconsistente. Unele Îl prezintă ca pe un „tânăr păstor imberb, purtând un miel pe umeri”. Altele Îl descriu în formele zeităților păgâne, asemănător lui Zeus sau Serapion. În majoritatea reprezentărilor din această perioadă a predominat însă această a doua tradiție, materializând îndeosebi „ideea de înălțare duhovnicească”. Pe de ­altă parte, cea mai cunoscută ­imagine a Domnului, ca reprezentare con­vențională, ni-L prezintă cu „păr lung, barbă și trăsături mai mult caucaziene decât semitice”. În decursul timpului, diversitatea reprezentărilor pe ­care le putem întâlni s-a sprijinit și a fost justificată prin diferite surse de inspirație.

Surse de inspirație bizantină și apuseană

Prima sursă este cea teologică. Tradiția Bisericii Bizantine, precum și toate bisericile de rit ortodox, care au derivat din această tradiție, s-au folosit de imagini oarecum diferite, mai puțin bazate pe trăsăturile umane/fizice, comparativ cu cele apusene. Se folosea în acest sens limbajul simbolic, încercând să se eviden­țieze idei religioase complexe, în atare fel ca ele să devină accesibile și explicite celor neștiutori de carte. Imaginea bizantină a Pantocratorului poate fi un exemplu în acest sens. În arta răsăriteană, care de foarte multe secole a fost împropriată ritului catolic, accentul era pus în mod special pe ­natura dramatică a lucrării Mântuitorului Hristos. Trăsăturile faciale ale Domnului erau o parte importantă a narațiunii evanghelice. Mai departe, curentul naturalist, absorbit de arta apuseană prin intermediul Re­nașterii, a dezvoltat filonul portretisticii detaliate, cu punerea în evidență a nuanțelor și expresiilor faciale. Această receptare în arta bisericească i se atribuie în mare parte lui Ignatie de Loyola (1491-1556), părintele Ordinului Iezuit (cf. Edward Lucie-Smith, The Face of Jesus).

De la tip la prototip

Pentru teologia ortodoxă, cele mai consistente repere de înțe­legere a fundamentului hristic în iconografie le vom regăsi cu certitudine la Sfinții Părinți. Între ei, Sfântul Ioan Damaschinul constituie o veritabilă sinteză a autorității dogmatice eclesiale, confirmată în hotărârile celui de al VII-lea Sinod Ecumenic. El ­spune în acest sens că, deși există unele discuții ample cu privire la argumentele de cinstire a icoanei Mântuitorului și Maicii Domnului, precum și despre icoanele celorlalți sfinți, cinstirea acordată icoanei trebuie „să treacă întotdeauna, mai departe, la prototip” (cf. Ieș. 33, 10). „Prototipul - spune Damaschinul - este ceea ce este zugrăvit, este ceva din care se obțin derivatele.” Astfel, „de multe ori, neîndoielnic, atunci când nu avem în minte Pătimirile Domnului nostru, văzând icoana Răstignirii Domnului, ne amintim de suferințele Sale mântuitoare, îngenunchem și ne închinăm nu materiei, ci la ceea ce este reprezentat în ea, întocmai precum noi nu venerăm materialul din care este făcut Evangheliarul, nici materia Crucii, ci aceea ce înfățișează aceasta” (Sf. Ioan Damaschin, O expunere exactă a credinței ortodoxe, vol. IV, cap. 16, în PG, 1864, col. 1.168).