Situat în extremitatea sud-vestică a Olteniei, Calafatul, oraşul rozelor, al castanilor şi al stejarilor seculari, străjuieşte de secole malurile bătrânului Danubius. Pavat cu vechi tradiţii, oraşul trăieşte o realitate desprinsă parcă din amintirile vechilor vremuri de glorie care dau vizitatorului posibilitatea unei împletiri continue a trecutului cu prezentul. Printre frânturi de istorie legendară, bătrânul orăşel dunărean se găseşte astăzi între tradiţie şi înnoire, vechile clădiri şi obiecte de patrimoniu încadrând frumoasele alei şi parcuri de curând proiectate. Cele trei biserici ale oraşului depun o continuă mărturie în sprijinul vechilor valori spirituale existente de ani pe aceste locuri.
Spaţiul geografic în care se plasează astăzi oraşul Calafat, precum şi satele învecinate (Basarabi, Golenţi şi Ciupercenii Vechi), se încadrează într-un vechi şi valoros complex cultural, cunoscut de arheologi şi istorici sub numele „ cultura Basarabi“, monedele romane şi bizantine descoperite aici fiind elocvente în acest sens. Aşa se explică descoperirea celui mai mare tezaur de drahme greceşti bătute în anticele cetăţi Dyrrhachium şi Apolonia, situate în îndepărtata Iliria (actuala Albanie). În urma spăturilor arheologice executate în primăvara anului 1868 în comuna Basarabi-Dolj, au fost scoase la lumină 368 de monede datând de la sfârşitul seco-lului al II-lea - începutul sec.I î.Hr., din care 343 se păstrează în prezent în patrimoniul Muzeului de Artă din Craio- va.
Tezaurul de la Basarabi este o dovadă în plus că, încă din Antichitate, oraşul Calafat era situat pe unul dintre cele mai importante drumuri care lega lumea medite-raneeană de Europa Centrală, fapt care a permis şi dezvoltarea unei puternice aşezări dacice.
Locul de smolire a vaselor
Punctul forte al acestei zone a fost dintotdeauna comerţul, iar legăturile pe care localnicii le-au dezvoltat de-a lungul timpului cu oraşele genoveze şi chiar cu Bizanţul au contribuit din plin la consolidarea unei înfloritoare civilizaţii, cu un parcurs ascendent pe scara timpului.
Poziţia istorică vizavi de originea şi dezvoltarea oraşului Calafat este îndreptată în două direcţii: prima susţine entitatea sa de influenţă genoveză, iar cea de-a doua este orientată către o origine bizantină.
Există o tradiţie locală care afirmă că localitatea a avut la origine o micuţă aşezare pescărească. Potrivit unei le-gende, în secolul al XI-lea (1040–1042), un oarecare Mihail Calafat a înfiinţat în această zonă un adevărat ate-lier de smolire a corăbiilor. Priceperea sa i-a adus clienţi din îndepărtatul Bizanţ şi chiar din vestita Genovă. Localnicii vorbesc şi astăzi despre iscusinţa strămoşului lor şi cred că locul în care se afla legendarul atelier ar coincide cu actualul debarcader.
Prima atestare documentară a oraşului datează din anul 1424 şi este legată de dania pe care domnitorul muntean Dan al II-lea o făcea mănăstirii Tismana. El închina vama de la Calafat, balta de la Bistreţ şi satul Valea Cumanilor mănăstirii, întărind totodată şi vechile danii pe care le făcuseră înaintaşii săi, domnitorii Radu I şi Dan I. Printr-un alt hrisov, semnat de domnitorul muntean Radu cel Mare la 30 aprilie 1502, călugării de la Tismana aveau dreptul de a primi dările care erau percepute ca vamă pentru vasele ce ancorau în portul din Calafat.
Confruntările armate
Odată cu instalarea armiei otomane la sud de Dunăre, Calafatul a devenit un loc nesigur, desele incursiuni ale turcilor cuibăriţi la Vidin aducând teroarea şi panica pentru locuitorii cetăţii şi pentru cei din satele învecinate. În 1394, sultanul Baiazid şi-a trecut ienicerii pe la Calafat pentru a cuceri întreaga Ţară Românească. La Rovine, furia sa s-a izbit însă de dăruirea oştirii conduse de Mircea cel Bătrân. În 1462, Vlad Ţepeş a trecut pe la Calafat pentru a lua prin surprindere garnizoanele turceşti aflate la sud de Dunăre, iar în ianuarie 1595 boierii olteni s-au avântat în cucerirea Vidinului, folosind de asemenea Calafatul ca punct de tranzit.
Campania revoluţionară din 1821 a găsit sprijin temeinic printre masele de ţărani din zonă, care s-au ridicat sub steagul lui Tudor, pentru a înlătura jugul turcesc şi corvoada boierească. În a-mintirea acelor vremuri, localnicii păstrează şi astăzi monumentul ridicat în cinstea lui „neica“ Tudor.
Momentul 1848 a constituit, de asemenea, un reper important pentru istoria urbei Calafatului. Pe tot parcursul revoluţiei, Nicolae Pleşoianu şi-a recrutat oameni de încredere din părţile locului, trimiţându-i „să spioneze în secret toate momentele turcilor“ de la Vidin. Datele obţinute au fost deosebit de preţioase şi au asigurat temporar bunul mers al revoluţiei.
Din rândul calafetenilor paşoptişti s-a evidenţiat Costache Zaman „care a ţinut satele în revoluţie timp de două săptămâni după căderea guvernului“. Cu toate că au avut de suportat consecinţe grele după înăbuşirea revoluţiei, calafatenii nu au renunţat la lupta pentru emencipare, mult aşteptatul rezultat concretizându-se în septembrie 1855, atunci când domnitorul Barbu Ştirbei a semnat hrisovul prin care s-a stabilit oficial statutul de independenţă al acestei aşezări, până atunci moşie a bisericii „Sfântul Ilie“ din Craiova.
Zestrea culturală
Cel mai important eveniment din istoria Calafatului rămâne cu siguranţă Războiul de independenţă din 1877, moment care a marcat pentru totdeauna mica aşezare de pe malurile Dunării. În prezent, în Calafat există şapte monumente închinate Independenţei: două dintre ele omagiază pe cel dintâi ostaş căzut la datorie, Constantin Popescu, iar celelalte cinci au fost ridicate pe locul bateriilor de artilerie care au sprijinit frontul de le Vidin.
În fruntea listei principalelor obiective turistice se află Palatul Marincu, astăzi Muzeul de Artă Marincu. În 2003, a fost inclus pe lista Monumentelor Istorice şi de Patrimoniu Naţional.
La Muzeul din Calafat, vi-zitatorii pot admira lucrări de o inestimabilă valoare: de la picturi executate de Grigorescu şi Paladi până la exponatele pictorilor şi artiştilor mai noi care găsesc aici o adevărată rampă de lansare.
Altă piesă de reizstenţă a patrimoniului acestui oraş este vechea fântână de pe malul Dunării, căreia toţi localnicii îi spun Baba Lupa. Deşi nu este impresionantă ca formă, vechea fântână este locul în care legendele populare se împletesc cu teoriile mitologice. Bătrânii urbei povestesc că, în urmă cu aproape 200 de ani, în timpul unei ierni aprige, o tânără fecioară a venit aici pentru a lua apă şi a fost atacată de un lup. O bătrână care era prin apropiere a auzit chemările fetei şi i-a sărit imediat în ajutor, sacrificându-şi viaţa. De atunci fântâna de pe malul Dunării s-a numit Baba Lupa, baba mâncată de lup.
Prima şcoală sătească din Ţara Românească
Încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea, la Calafat a fost pusă temelia primei şcoli săteşti din Ţara Românească. Cu ajutorul comunităţii s-a reuşit costruirea mai multor corpuri în apropierea bisericii «Sfântul Nicolae» pentru a servi drept săli de curs. Ca material didactic s-au folosit cărţile de cult, iar scrisul era învăţat cu ajutorul penei de gâscă. Cursurile începeau de dimineaţă şi terminau în jurul prânzului, timpul fiind măsurat de profesor „după umbra unui par care era înfipt în curte“.
