Turnurile de apărare ale Iaşilor

Nevoia de apărare a fostei capitale a Moldovei, lipsită de ziduri înconjurătoare, ca la vechile cetăţi medievale, a îndemnat strămoşii să construiască în târg mănăstiri întărite. Bisericile cu ziduri groase şi înalte şi cu un turn semeţ la poartă drept clopotniţă deveneau cetăţi invincibile pentru vrăjmaşii înarmaţi cu arcuri, lăncii şi chiar cu puşti. De aceea, în Iaşi, ca şi în Suceava, s-au înălţat mai multe asemenea construcţii înzestrate cu turlă deasupra porţii, pentru destoinică apărare.

În oraşul de odinioară, în care majoritatea caselor şi acareturilor erau acoperite cu şindrilă ce se aprindea una-două, prefăcând uliţe întregi în scrum, turlele serveau şi pojarnicilor pentru supraveghere şi intervenţii rapide la apariţia incendiilor.

Cum drumurile noastre trec adesea pe lângă unele dintre aceste turnuri, cândva fala oraşului, şi care acum devin tot mai neînsemnate în umbra noilor construcţii ce se avântă spre cer, se cuvine a afla câte ceva despre trecutul lor. Turlele acestea povestesc de fapt despre vitregia vremurilor, când pământul ţării era călcat de „musafiri“ sângeroşi şi când arcul, coasa prefăcută în lance ori ghioaga ghintuită stăteau la coasta străbunilor şi când se odihneau.

Atras de tumultoasa istorie a turlelor ieşene, cercetătorul Sorin Iftimi, doctor în istorie, de la Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Academiei Române - Filiala Iaşi, le-a închinat acestora volumul „Vechi turnuri ale Iaşilor“. Redactat cu har şi bogate incursiuni documentare, cartea cuprinde o sumedenie de informaţii inedite, izvorâte din hrisoave şi cronici, ce îmbogăţesc cunoştinţele doritorilor să afle trecutul aşezării.

Socotind că un popas în faţa acestor construcţii este binevenit, vom face azi un scurt voiaj printre turlele Iaşilor, având sub braţ lucrarea citată.

Cetăţuia, o cetate de 30 de pungi de galbeni

Şi vom începe cu turnul de la Cetăţuia. De ce? Fiindcă a văzut multe începând cu anii 1669-1670, când domnitorul Gheorghe Duca cel Bătrân a construit mănăstirea, înconjurând-o cu zid înalt de vreo 7 metri şi gros de vreun metru şi jumătate şi întărind-o cu bastioane la colţuri şi clopotniţă la poartă.

După terminarea mănăstirii, trecând prin Iaşi sultanul Mahomed al IV-lea, în drum spre Polonia, cu care se afla în război, la 10 iunie 1872 a vizitat Cetăţuia.

Măsurând din ochi construcţia falnică ridicată în doar un an pe zarea prăpăstioasă, şi auzind că „ghiaurul“ ar fi cheltuit numai vreo 30 de pungi de aur, sultanul nu a crezut, socotind că lucrurile s-au făcut cu „nedreptăţi“ (căci supuşii se răsculaseră prin 1671) şi a prezis că cetatea se va dărâma din cauza trenului instabil. Previziunea, în parte, s-a adeverit, spre partea de nord-vest a zidurilor.

Apreciindu-i, totuşi, lui Gheorghe Duca cel Bătrân înclinaţia gospodărească, peste câţiva ani i-a dat firmanul, buzduganul şi caftanul pentru a treia domnie (1679-1683) şi nu numai asupra Moldovei, ci şi peste paşalâcul ucrainean dintre Nistru şi Nipru, cu capitala la Nemirova, Duca cel Bătrân devenind „hospodar zemli Moldovscoi i zemli Ucarinscoi“, adică „domn al Moldovei şi Ucrainei“.

Fiindcă suntem pe zarea Cetăţuii, se cuvine a aminti şi faptul că după Boboteaza din iarna anului 1717, pe un straşnic ger din 10/21 ianuarie, în faţa turlei au ajuns cătanele căpitanului Ferentz Erno sau Frantz de Lorena, poftitor să găbuiască domnitorul şi să dea iama prin sipetele cu averi ale dregătorilor capitalei, retraşi între zidurile Cetăţuii. Era pe vremea războiului austro-turc (1716-1718), când detaşamentele împăratului din Viena ocupaseră Bucureştii şi intraseră şi-n Moldova, dorind a cuprinde şi Iaşii.

„Musafirii“ nepoftiţi au bocănit probabil fioroşi la poartă, dar s-au retras spârcuiţi de pe ziduri şi din turn, cu archebuzele, săgeţile ascuţite, puştile ienicereşti şi s-au apucat să facă scări de urcare pe ziduri. Până să le gătească, s-au pomenit înconjuraţi de un ceambur de tătari aduşi în iureş de la Mănăstirea Aroneanu, unde stăteau pregătiţi pentru o asemenea întâlnire.

Atacaţi totodată şi de oştenii domnitorului, ieşiţi din cetate, atacatorii, în frunte cu căpitanul, au trecut prin tăiuşul săbiilor şi au umplut groapa anume săpată lângă fântâna Parascăi, deasupra căreia domnitorul a pus creştineşte o cruce grea din piatră, cu înscrisul întâmplării, ca să taie şi altora pofta de a „vizita“ nepoftiţi Ţara Moldovei.

Crucea rămasă mărturie şi-n zilele noastre se numeşte Crucea lui Ferentz.

Turla Cetăţuii păstrează toate caracteristicile unui turn de apărare

Turla porţii Cetăţuii, împreună cu cele patru turnuri de pe colţuri, prevăzute cu metereze de tir şi cu gaură de ochire deasupra, a rezistat valurilor vremii şi, potrivit istoricului ieşean, păstrează înfăţişarea sa arhaică mai bine decât turnul Goliei: „Turnul are două etaje, situate deasupra bolţii de intrare. Accesul la aceste încăperi se face doar din interior, pe drumul de strajă. O scară de piatră urcă direct la etajul superior al turnului, în sala clopotelor. De aici, o altă scară coboară la etajul intermediar, în camera tunurilor, la niveul drumului de strajă. Această concepţie făcea ca încăperea în care se aflau tunurile să nu poată fi cucerită de atacatori decât în ultimă instanţă, când rezistenţa străjilor din sala de sus (a clopotelor) era înfrântă. Pe latura de est a turnului s-a descoperit şi o trapă cu o foarte ingenioasă cursă, pregătită pentru eventualii atacatori. Dintre turnurile Iaşilor abia acesta păstrează toate elementele care ne permit să ne facem o idee despre valoarea lor militară.“

Lângă turn este „Buciumul lui Vodă“, clopotul cu glas grav şi răsunător, turnat în 1669 la Danzig, pe ţărmul Mării Baltice, de către meşterul Gerhard Bennig.

„Ceea ce face din mănăstirea Cetăţuia un loc unic este faptul că aici s-au păstrat, într-o formă nealterată, nu doar fortificaţiile sau biserica, ci întreg ansamblul arhitectonic al unui complex monahal, cu Palatul lui Duca Vodă (cu tainiţele sale), stăreţia, cu sala gotică (trapeza) şi ciudata clădire pătrată, acoperită de o cupolă ce s-a crezut multă vreme că ar fi o baie turcească (feredeu), dar care s-a dovedit a fi bucătăria (cuhnia) mănăstirii.“

Căzut în ruină de-a lungul timpului, reparat parţial prin anii 1910-1912 şi iar avariat, întreg aşezământul mănăstiresc a fost radical restaurat între anii 1964-1970 de specialiştii Direcţiei Monumentelor Istorice.

Popas şi la turnul Galatei

Coborând valea abruptă ce slujea odinioară Mănăstirii Cetăţuia ca apărare naturală, dincolo de şleaul (drumul) Istanbului se ajunge pe dealul Galatei. Acolo, privirile întâlnesc cealaltă mănăstire - „cetate fortificată“ construită prin 1583 de luminatul domnitor Petru Şchiopu, om bun, cucernic, lovit de multe năpaste.

Situată la mare înălţime, înconjurată de zidul înalt şi oval, cu drum de strajă şi metereze interioare, Mănăstirea Galata a reprezentat un loc de apărare puternic. Turnul construit pentru clopote şi pază era de înălţime mai mică şi a fost ulterior înălţat. Mănăstirea avea în interior chilii, stăreţie, un palat domnesc pentru odihnă sau vremuri de restrişte.

Şi acest turn a participat la însemnate evenimente istorice. Astfel a trăit cununia domnitorului Petru Şchiopu cu femeia din popor Irina Botezatu (1591), după ce îi murise soţia Maria Amirali, iar Irina îi născuse pe băiatul Ştefan. Atunci când Poarta i-a cerut mărirea tributului, pentru a nu împovăra ţara, domnitorul a plecat cu familia în exil, pierzându-se la Bolzano (Bozen Tirol) unde este înhumat.

Pe sub turnul Galatei a trecut Timuş Hmelniţki, feciorul hatmanului cazacilor Bogdan Hmelniţki, venit s-o ia de nevastă, cam cu osârdia, pe frumoasa domniţă Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu. Adusese ca nuntaşi vreo 3.000 de cazaci ce au fost găzduiţi la Galata (august 1652).

Galata a văzut şi batalioanele eteriştilor greci care au alcătuit la Iaşi armata de eliberare a Greciei de sub ocupaţia otomană, la Galata fiind Statul Major al generalului Alexandru Ipsilante (februarie 1821).

În palatul de la Galata a ajuns şi regele Stanislaw al Poloniei ce pornise de la Holştein şi mergea ca ofiţer francez la o întâlnire cu regele Suediei, Carol al XII-lea, aflat la Tighina (februarie 1813). Prins în Bacău, regele a fost adus la Galata şi s-a întâlnit cu domnitorul Nicolae Mavrocordat care l-a tratat cu afecţiune, conăcindu-l la Trei Sfetite.

Bătrânul turn de peste patru sute de ani a văzut şi o cruntă bătălie între moldoveni şi moldoveni: oştenii domnitorului Constantin Şerban Basarab, fost domn muntean care luase cu hapca tronul Moldovei, şi oştenii lui Ştefăniţă (fiul domnitorului Vasile Lupu), susţinut de Poartă la domnie. Coborând dinspre Ciric cu boierii şi slujitorii săi credincioşi, ajutat de un grup de tătari, Ştefăniţă a înconjurat tabăra lui Şerban, adăpostită în mănăstire şi în parcane (şanţuri mari şi adânci), dincolo de râul Nicolina. Fiind greu de luptat acolo, tătarii au simulat o retragere în fugă. Prin acest şiretlic, apărătorii momiţi au ieşit din întăriri la loc deschis, luându-se după fugari prin mahalaua Broşteni (Podu Roş), unde tătarii s-au întors deodată şi i-au ucis, lecuind pe Şerban de domnie (februarie 1661).

Domnitor din 1659, Ştefăniţă a continuat treburile părintelui reuşind a termina şi sfinţi frumoasa Mănăstire Golia (mai 1660), spre care vom porni îndată.

Folosită drept închisoarea militară de prin 1923 şi apoi pentru penitenciarul mutat aici din Păcurari, devenind apoi lagăr pe vremea războiului din 1944, mănăstirea a fost grav avariată. Întreg ansamblul a fost restaurat între anii 1961-1967, căpătând alura elegantă de navă stelară a zilelor noastre.

„Turnul-clopotniţă, puternic, masiv (al Galatei) nu mai păstrează înfăţişarea iniţială, din veacul al XVl-lea, asupra aspectului său intervenindu-se în timpurile moderne. Clopotele, topite şi returnate în mai multe rânduri, se păstrează în aer liber în incinta mănăstirii. În general se admite faptul că doar partea inferioară, cu bolta prin care se asigură accesul în incintă, împreună cu încăperea de deasupra, poate şi camera clopotelor au făcut parte din vechiul monument.“ („Vechi turnuri ale Iaşilor“)

Turnul de la Barnovschi avea o legătură subterană cu biserica

Mergând spre Golia, ne oprim şi la Biserica Barnovschi sau Biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului) construită pe la 1627, de către Miron Vodă Barnovschi. Pe atunci se afla „în dricul târgului vechi“, adică în centrul capitalei de la vremea aceea, întinsă de la Curtea Domnească către răsărit de-a lungul străzii de azi Ghica Vodă.

„Turnul, aşezat peste bolta intrării, impresionează mai mult prin înfăţişarea arhaică decât prin înălţime. La etaj, patru arce de ferestre se deschid pe cei patru pereţi, marcând astfel camera clopotelor. De la subsolul turnului pornesc două deschideri ce trec prin zid, fără a se şti unde se sfârşesc. În cămăruţa de zid de lângă turn se găseşte un tunel, ce se află deasupra a două mici încăperi boltite (başte) din piatră. Într-o încăpere din preajma turnului a funcţionat, prin 1724, prima tiparniţă cu caractere arabe de la noi, în care se tipăreau cărţi religioase pentru creştinii din Orientul Imperiului Otoman. Dintre ele, câteva exemplare se păstrează la Biblioteca Centrală «Mihai Eminescu» din Iaşi.

Prin colţul de nord-est al turnului porţii, de deasupra camerei clopotelor, coboară un fel de horn camuflat în zidărie, care făcea probabil legătura cu tainiţa de la primul etaj al bisericii din al cărei colţ de sud-vest coboară prin plinul zidului un horn asemănător“, ne spune cercetătorul Sorin Iftimi.

Biserica are un clopot mare turnat în Polonia, la Liov (1628) şi dăruit de Miron Barnovschi.

Şi acest turn a trăit scene dramatice din istoria ţării, în conacul de peste drum pentru beilic (de găzduire a trimişilor împărăteşti) fiind ucis, prin înşelăciune, bravul domnitor Grigore Ghica al III-lea, ctitorul Academiei Domneşti, fiindcă s-a opus cedării Bucovinei de Înalta Poartă împărăţiei vieneze (octombrie 1777). Chemat la conac de un fost cunoscut, sosit de la Istanbul, ce se dădea bolnav, a fost decapitat de slujitorii acestuia, trimiţându-i-se capul de mărturie la vizir.

În Podu Vechi, turnul Mănăstirii „Sf. Sava“ şi al Mănăstirii Bărboi

Biserica „Sf. Sava“ acoperită cu olane şi înfăţişare orientală, construită pe la 1625, se află în strada Costache Negri. „Turnul-clopotniţă, construcţie greoaie, din piatră masivă, a fost alipit mai târziu bisericii propriu-zise, conferindu-i un aspect sumbru, de cetate medievală. Paul de Alep îl vizita, la 1653, arătând că turnul are două săli boltite, la etajul mijlociu, servind de tainiţă pentru averea mănăstirii. Scara îngustă, ascunsă în grosimea zidului, care avea o mulţime de trepte din piatră, urca până la ultimul nivel. O cameră specială era rezervată celor cinci clopote.“

Moderna stradă de azi se numea odinioară Podu Vechi. Fiind uliţă comercială însemnată a vechii capitale, în lungul ei s-a mai construit şi Mănăstirea Bărboi înzestrată cu un turn suplu, înalt de vreo 35 de metri, înzestrat şi cu ceas.

Astfel am ajuns la Golia

Înalt, încăpător şi impunător, turnul din uliţa Golia, ce se avântă din careul zidurilor străvechi slujind de clopotniţă, a impresionat privitorii chiar de la începutul existenţei sale. Văzându-l prin 1653, Paul de Alep scria că „este foarte mare şi veche şi că în tot Orientul nu are pereche în ceea ce priveşte înălţimea, lărgimea şi frumuseţea.“

Construit sub o formă pătrată de 5,5 x 5,5 m cu înălţimea la început de vreo 25 de metri, turnul a fost lungit prin 1855 cu încă vreo 16 m şi împodobit cu două cupole în stil baroc, ajungând la aproape 50 de metri.

Greutatea fiind prea mare, după un cutremur începând a crăpa, s-a decis scurtarea şi repararea efectuate în anul 1900 de arhitectul Nicolae Gabrielescu. „Tot la această restaurare de la 1900 s-au adăugat turnului şi scările ce urcă în spirală, printr-o zidire cilindrică, din cărămidă, adosată vechii construcţii.“ Scara are vreo 120 trepte, iar în turn funcţionează acum postul de radio Trinitas.

Aici ne oprim, invitând cititorii să intre în străvechea cetate mănăstirească Golia cu zidurile încărcate de istorie şi să păşească sub bolţile bisericii în care se pot zări nu numai umbrele ieşenilor trecuţi în nemurire, dar şi ale unor mari personalităţi europene, precum cărturarul domnitor Dimitrie Cantemir cu musafirul său, ţarul Petru cel Mare.

Trecând pe la Palat, „Trei Ierarhi“, Frumoasa şi „Sfântul Spiridon“, se întâlnesc şi alte turle, unele dispărute, dar pe larg prezentate în romantica lucrare a cercetătorului Sorin Iftimi.

Inginerul Ion Mitican este autor al numeroase cărţi despre Iaşii vechi, un pasionat al istoriei acestor meleaguri