„Unitatea Bisericii derivă din unitatea lui Dumnezeu“

Alexis Homiakov poate fi considerat drept un teolog preocupat în special de eclesiologia ortodoxă. El a fost primul care a încercat să ofere o expunere sistematică asupra a ce reprezintă Biserica Ortodoxă în esenţa ei şi cât de importante sunt Sfintele Taine şi, implicit, lucrarea Duhului Sfânt în viaţa Bisericii. Concluziile lui Homiakov au fost dezvoltate de teologi ortodocşi cunoscuţi, precum Nikolai Afanasiev sau Alexander Schmemann, iar contribuţia sa, care are deja o vechime de un secol şi jumătate, rămâne actuală până în zilele noastre.

Născut pe data de 1 mai 1804, într-o familie de nobili, Alexis Homiakov a primit o educaţie de înalt nivel pentru perioada respectivă. Părinţii săi nu erau doar cultivaţi, ci şi credincioşi, iar aici merită amintit faptul că mama sa a oferit fonduri pentru construirea unei biserici atunci când Alexis avea doar 8 ani. Deşi se numără printre cei mai cunoscuţi teologi ruşi, Homiakov nu a avut studii teologice, el obţinând la vârsta de 18 ani o licenţă universitară în... matematică! După încheierea studiilor a activat pentru o perioadă de aproximativ cinci ani ca ofiţer de cavalerie (1823-1825, 1828-1829). Între 1825 şi 1827 a efectuat o lungă călătorie în Europa, vizitând Franţa, Elveţia şi Austria şi, în cele din urmă, a ales să se stabilească la vasta proprietate a părinţilor săi, unde îşi va scrie majoritatea operelor importante. A decedat relativ repede pe data de 23 septembrie 1860, din cauza unei epidemii de holeră. Ceea ce nu ştiu mulţi este că el s-a îmbolnăvit încercând să îşi vindece ţăranii care trăiau pe moşia proprie.

Unitatea învăţăturii

Cea mai importantă lucrare scrisă de Homiakov este eseul său intitulat "Biserica este una", notat în jurul anului 1848, dar publicat postum în 1867. Aici, Homiakov încearcă să demonstreze în ce constă din punct de vedere practic unitatea Bisericii Ortodoxe. El afirmă că această unitate este un fapt indubitabil care rezultă practic din unitatea divină. În acelaşi timp, Homiakov este conştient că această unitate nu se poate realiza fără Sfintele Taine, mărturisirea de credinţă comună sau păstrarea eficientă a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Toate aceste aspecte care se întrepătrund reciproc susţin unitatea Bisericii şi, în acelaşi timp, resping orice fragmentare dăunătoare care poate interveni prin patimile oamenilor. Un alt aspect al unităţii Bisericii se manifestă prin învăţătura sa, păstrată în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Homiakov subliniază că persoanele care nu fac parte din trupul Bisericii nu pot înţelege importanţa celor două izvoare ale învăţăturii creştine. Alături de Scriptură şi Tradiţie, Homiakov mai aminteşte un izvor al învăţăturii: fapta. Astfel, el consideră că, înainte de a beneficia de izvoare scrise, oamenii deveneau plăcuţi lui Dumnezeu prin faptele bune săvârşite. El aminteşte aici cazurile lui Avraam şi Noe, care au făcut lucruri bune fără a avea parte de o lege scrisă. Homiakov nu uită însă de importanţa săvârşirii faptelor bune şi în perioada actuală pentru că simpla credinţă în unitatea învăţăturii bisericeşti nu ne va aduce mântuirea. Este necesar să efectuăm şi actele practice care dovedesc credinţa noastră. Pe de altă parte, Homiakov pune cunoaşterea învăţăturii corecte în Biserică pe seama insuflării Duhului Sfânt. "Biserica nu se dovedeşte nici prin Scriptură, nici prin Tradiţie, nici prin fapte, ci prin ea aduce mărturie Duhul Sfânt, Care trăieşte întru ea şi Care este mărturisit în Scripturi. Biserica nu întreabă care dintre Scripturi este adevărată sau care tradiţie este autentică ori care sinod este valid, ce fapte sunt plăcute lui Dumnezeu, căci Iisus cunoaşte moştenirea Sa, iar Biserica în care trăieşte El cunoaşte printr-o cunoaştere interioară şi nu poate să nu cunoască manifestările sale proprii". Această cunoaştere interioară este una unificatoare şi oferă practic o viziune de ansamblu asupra izvoarelor învăţăturii creştine. Am putea spune că este o cunoaştere paradoxală pentru că îmbină lucruri care par la prima vedere contrare, dar care, totodată, se întrepătrund armonios.

Unitatea credinţei şi a Sfintelor Taine

Unitatea credinţei mărturisită prin acceptarea Crezului ortodox nu este suficientă în opinia lui Homiakov, deoarece păstrează încă un aspect de exterioritate. De aceea, el se vede silit să adauge că "plăcut lui Dumnezeu nu este nici cel ce se roagă, nici cel care face fapte bune, nici cel care mărturiseşte ceea ce mărturiseşte Biserica, ci acela care făptuieşte şi mărturiseşte şi se roagă potrivit Duhului lui Hristos Care trăieşte în el". Prin aceasta Homiakov încearcă să arate că unitatea de credinţă nu constă într-o mărturie exterioară care nu are nici o legătură cu ceea ce simţim şi credem interior. Din contră, unitatea credinţei apare acolo unde oamenii împărtăşesc acelaşi har şi mărturisesc credinţa lor în Cel Care îl dăruieşte. Pe de altă parte, unitatea Bisericii mai constă şi în Sfintele Taine. Homiakov declară: "Sfânta Biserică îşi mărturiseşte credinţa prin toată viaţa sa: prin învăţătura care este insuflată de Duhul Sfânt şi prin Sfintele Taine, în care lucrează Duhul Sfânt, ca şi prin ritualurile în care El Însuşi lucrează". Unitatea Bisericii este păstrată, aşadar, prin învăţătura creştină, harul Duhului Sfânt, cele şapte Sfinte Taine, precum şi prin credinţa armonioasă a celor care fac parte din trupul Bisericii. Homiakov însă, mergând pe linia unei separări mai mult raţionale decât practice între Biserica văzută şi Biserica nevăzută, adaugă următoarele: "Unitatea exterioară este cea care se manifestă prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, în vreme ce unitatea interioară este unitatea Duhului". Aceste două unităţi se întrepătrund, iar rezultatul lor este faptul că Biserica este una, fără posibilitatea unei divizări sau recunoaşteri a unei fragmentări interioare. Încheiem cu un citat sugestiv care rezumă cele spuse mai sus: "Asuprită şi prigonită de vrăjmaşi din afară, uneori agitată şi dezbinată de patimile fiilor săi, Biserica se păstrează neclintită şi neschimbată acolo unde se păstrează Tainele şi sfinţenia duhovnicească; nu se denaturează niciodată şi nu necesită reforme. Ea nu trăieşte sub legea robiei, ci sub legea libertăţii, nu recunoaşte nici o putere asupra sa, în afară de propria sa putere, nu primeşte judecata nimănui în afară de judecata credinţei (pentru că mintea nu o înţelege!); şi îşi exprimă dragostea, credinţa şi nădejdea, în rugăciuni şi ritualuri insuflate ei de Duhul adevărului şi de harul lui Hristos".