V.A. Urechia despre începuturile Academiei Române

În fiecare an, la data de 4 aprilie, Academia Română, cel mai însemnat for cultural şi ştiinţific al ţării noastre, îşi aniversează ziua, iar acest fapt are legătură desigur cu momentul înfiinţării, dar şi cu lunga şi rodnica activitate desfăşurată de-a lungul timpului în slujba neamului românesc. Din aceste considerente, în rândurile următoare vom evoca aceste începuturi, răsfoind presa îngălbenită a veacurilor trecute şi aducând în faţa cititorilor momente inedite care istorisesc primii paşi care au condus la înfiinţarea societăţii pe care astăzi o cunoaştem sub numele de Academia Română.

Începuturile Academiei Române le găsim în data de 1 aprilie a anului 1866, când, la Bucureşti, Locotenenţa domnească instituită după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza semna decretul prin care se recunoştea în plan juridic înfiinţarea Societăţii Literare Române. Aceasta avea ca misiuni urgente determinarea ortografiei limbii române, elaborarea gramaticii limbii române şi începerea şi realizarea dicţionarului limbii române. Pentru atingerea acestui nobil scop au fost aleşi ca membri ai acestei societăţi 21 de personalităţi din toate provinciile româneşti. Primul preşedinte a fost Ion Heliade Rădulescu, iar din 1867 şi până în prezent Academia Română a avut 35 de preşedinţi. Revenind la începuturile instituţiei, în data de 1 august 1867 avea loc inaugurarea oficială a Societăţii Literare Române, care câteva zile mai târziu îşi lua numele de Societatea Academică Română, iar la 29 martie 1879 era promulgată legea prin care Societatea Academică Română devenea Academia Română, având ca scop primordial „cultura limbii şi a istoriei naţionale, a literaturilor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte”.

Să nu credem însă că înfiinţarea unei astfel de instituţii a fost făcută în urma unei simple proceduri. Despre modul cum vreme de câţiva ani elita intelectualităţii române s-a zbătut să înfiinţeze Societatea Literară Română şi ce uriaşe obstacole au existat atunci aflăm dintr-un articol de amintiri publicat de V.A. Urechia în revista transilvană „Familia” din 21 aprilie 1891. Iată relatarea acestuia: „La 1864, luna iulie, fiind chemat de onor dnul N. Creţulescu ca secretar general al ministerului cultelor şi instrucţiunei publice, am găsit în minister îna­intate lucrări pentru facerea pe cale de concurs a unei gramatici şi a dicţionarului limbei române. La termenul pus pentru concurs nu se presintă nicio lucrare. Atunci subsemnatul prezintă dlui Creţulescu următorul referat: «Mă cred dator, dle ministru, să vă pun în vedere adresa ce în calitate de ministru interimar al instrucţiunei publice din Moldova în 1859, am fost trimis ministrului instrucţiunei publice din Bucureşti. Prin această adresă invitam pe acest minister a se asocia cu inima şi cu fonduri la organisaţiunea unei societăţi compuse din membrii de prin toate ţările române, cu misiunea de a lucra gramatica şi dicţionarul limbei. Ca şi în 1859, subsemnatul, dle ministru, sunt convins şi astăzi că lucrarea acestor opere nu este posibilă pe calea concursului, ci numai prin conlucrarea tuturor bărbaţilor noştri de autoritate literară, reuniţi într-o societate ad-hoc». Asupra acestui referat al meu, onor. dl N. Creţulescu a pus resoluţiunea următoare: «Împărtăşind părerea dlui director, dsa este invitat a-mi prezenta un proiect de organisarea societăţei literare»”.    

Mai departe, ne spune autorul, el a elaborat statutul unei astfel de societăţi, l-a înaintat ministrului, iar acesta s-a dus la domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru a obţine aprobarea şi ulterior promulgarea unui decret în acest sens. Însă aici lucrurile s-au poticnit: „Împrejurările politice în care se află Domnitorul îl îndemnară să nu subscrie decretul de promulgare. Suntem învinşi de consulii cărora nu le place întrunirea în Bucureşti a representanţilor români de sub domnia străină, nici pentru lucrări literare, îmi zise cu sinceră mâhnire dl N. Creţulescu. Aşa lucrul rămase nerealizat şi statutele închise în hârtiile mele. Urmă căderea Domnitorului Cuza. În acele zile eu mă aflam bolnav la Viena. De acolo scrisei ministrului nou al cultelor şi instrucţiunei publice, C.A. Rosetti despre multe afaceri ale ministerului seu, (la care telegrafic mă vestise, că mă păstrează ca director general) şi între acele afaceri pomenii şi despre Societatea literară română. Pe dată ce sosii din Viena, presentai nemuritorului meu magistru şi amic lucrările înaintate sub ministerul dlui N. Creţulescu. Mi-a rămas vie întipărită în minte faţa lui C.A. Rosetti ascultând referatul şi mai ales pasagiul în care se arăta cu ce scop ar fi chemaţi în societatea literară bărbaţii români din provinţiile supuse unui sceptru străin. Lumina unei idei lăuntrice radia în ochii cei mari pătrunzători ai marelui meu amic. Eu nu cutezam însă să-mi esplic impresiunea manifestată de el ci, după terminarea lecturei actelor, îl întreb: – Ei! ce zici? – Moldovean şiret, exclamă râzând C.A. Rosetti. Iar vii să-mi faci propagandă? De câte ori îi propuneam ceva care corespundea dorinţei intime a inimei lui, C.A. Rosetti, propagandistul cel mai neobosit al ideei liberale şi naţionale, zicea că eu o să-l stric cu boerii, căci îi fac propagandă de idei înaintate neplăcute lor. Lăsai în mânile ministrului Rosetti referatul cătră căimăcămie pentru înfiinţarea Societăţei literare. Trei zile după aceea, primesc dela el din consiliul de miniştri, următorul bilet scris cu creionul: – Moldovean şiret! Mi-o făcuşi bună! Am făcut să plângă, cu raportul tău, pe Nicolae Golescu, cât e de general. Lascăr Catargiu a încreţit din sprâncene, iar Haralambie mi-a tras o zicală oltenească, semn natural al bucuriei lui sufleteşti”.

De bucurie că acest proiect atât de necesar neamului românesc şi idealurilor sale de unitate avea să fie materializat, V.A. Urechia ne spune că nu a mai putut să mănânce în acea zi. Am aflat, iată, de la un martor şi actor al acelor vremuri despre modul în care cea mai înaltă instituţie a culturii şi ştiinţei româneşti de astăzi îşi începea drumul său prin istorie. Impresionează modul în care acei intelectuali şi oameni politici îşi exprimau onestitatea şi dragostea faţă de neam şi cum se bucurau pentru fiecare piatră de temelie pe care o puneau la edificiul României moderne. Cât despre Academia Română, aceasta a strălucit pe firmamentul vieţii culturale şi ştiinţifice din ţara noastră, contribuind, prin marile personalităţi care s-au succedat aici ca membri ori preşedinţi, la evoluţia spirituală a neamului nostru.

Spre cinstea sa, Academia Română, consecventă idealurilor fondatorilor săi, a venit alături de Biserica Ortodoxă Română într-un parteneriat bazat pe preţuire reciprocă şi animat de dorinţa de a fi împreună în slujba neamului românesc, a valorilor şi tradiţiilor sale istorice, a limbii române şi credinţei ortodoxe. La rândul său, Biserica Ortodoxă Română a participat de la 1866 şi până în prezent la dezvoltarea Academiei prin jertfa şi munca unor înalţi ierarhi care au fost donatori de seamă ori membri ai academiei, sprijinind opera în folosul neamului. Emblematică rămâne şi conclucrarea prezentului dintre Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, membru de onoare al Academiei Române, şi actualul preşedinte al Academiei, istoricul Ioan Aurel Pop, pentru ca în aceste vremuri limba, istoria, credinţa, tradiţia şi valorile neamului nostru să fie duse mai departe de generaţiile actuale şi viitoare.