În tradiţia creştină raportul viaţă-moarte se descoperă permanent în iubirea lui Hristos, Cel mort, răstignit şi înviat, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire“. Întărită de nădejdea vieţii veşnice, acolo unde nu este „durere, întristare sau suspinare“, existenţa pământească îşi desfăşoară adevărata menire pe o circumferinţă comunitară.
Sfânta Scriptură ne învaţă că moartea a venit în lume din cauza păcatului strămoşesc. Fiind zidit „după chipul lui Dumnezeu“, omului paradisiac îi mai trebuie puţin pentru a se face „după asemănarea“ Părintelui său. „Prin pizma şi prin lucrarea diavolului“, cel ce fusese aşezat stăpân peste toate bunătăţile Raiului a căzut din această mare cinste şi s-a îmbrăcat în veşmântul stricăciunii. Toată apăsarea a venit asupra sa prin nesocotirea poruncii pe care Stăpânul l-a îndemnat să o urmeze: „Şi l-a sfătuit Dumnezeu pe Adam zicând: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!“ (Facere 2, 16-17). Moartea a intrat aşadar în constituţia lui organică, amintindu-i că trupul său „este din pământ şi în pământ trebuie să se întoarcă“, iară sufletul „la Dumnezeu care l-a dat“, aşa cum spune Eclesiastul („ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat“ - Eccl. 12, 7). Greutatea acestei sarcini a devenit cu atât mai grea pentru înaintaşii noştri, cu cât în inima lor s-a adâncit dorul după desfătările paradisului pierdut şi mai ales după „braţele Părinteşti“, de care fuseseră atât de aproape.
Întru nădejdea învierii
Odată cu pedeapsa şi înainte să părăsească raiul, omul căzut a primit de la Dumnezeu promisiunea restaurării: „Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul" (Fc. 3, 14-15). În aceste cuvinte, Sfântul Ioan Gură de Aur vede bunătatea cea fără de margini a lui Dumnezeu. „Prin pedeapsa dată înşelătorului, spune Sfântul Părinte, Dumnezeu arată cât îi sunt de dragi cei ce fuseseră înşelaţi. Apoi de aici să vă aduceţi aminte că pedeapsa dată femeii, dar mai bine spus de povaţa dată ei, şi aşa să vă aduceţi aminte de cele spuse lui Adam, iar când vă vine în minte sentinţa dată lui Adam: «Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce», minunaţi-vă de nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu, că nouă care suntem pe pământ şi ne desfacem în pământ, ne-a făgăduit dobândirea acelor bunătăţi nespuse gătite celor ce Îl iubesc pe El «pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit», dacă noi am voi să săvârşim fapte de virtute şi să fugim de păcat“ (Omilii la Facere, XVII, 10, în PSB 21, p. 206).
Hristos - „începătură a învierii celor adormiţi“
Realitatea iminentă a morţii, alimentată de apariţia păcatului, este descrisă de asemenea în rândurile Noului Testament. Din spusele Sfântului Pavel aflăm că „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el“ (Rom. 5, 12). Cu toate acestea, nu moartea trupului este ceea ce ar trebui să ne înspăimânte, ci pierderea sufletului, uciderea în urâciunea şi necurăţia patimilor. De aceea, Însuşi Mântuitorul ne îndeamnă: „nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă“ (Mt. 10, 28). Sufletul este făclia pe care trebuie să o păstrăm nestinsă în aşteptarea Mirelui Ceresc, asemenea fecioarelor înţelepte. El este mai de preţ decât toate bunătăţile pământului, „căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?“ (Mc. 8, 36-37).
Fundamentată biblic, tradiţia Bisericii noastre ne învaţă că dincolo de moarte ne aşteaptă viaţa veşnică, împreunarea cu Dumnezeu după vechea promisiune, comuniunea drepţilor, bineînţeles dacă viaţa noastră a fost una curată. Prin moartea şi Învierea Mântuitorului Hristos, moartea noastră se face poartă spre ceruri. El este de acum „începătură a învierii celor adormiţi“ (cf. I. Cor. 15, 20). Întru această nădejde s-a întărit şi dogma învăţăturii noastre ortodoxe, socotind cu toţii că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră“ (I. Cor. 15, 15).
