Virgil Maxim, pătimitor al temnițelor și mărturisitor creștin

Născut la 4 decembrie 1922 în comuna prahoveană Ciorani, Virgil Maxim, cel numit de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii „unul din acei sfinți ai închisorilor”, a început anevoiosul drum al temnițelor încă de la frageda vârstă de 20 de ani, fiind condamnat pentru curajul său de a‑și mărturisi crezul creștin. Aiudul i‑a fost tânărului elev prilej de adâncire a dogmelor creștine și de practicare a pocăinței autentice, realizând că „nu probleme de ordin politic, național, social, economic au prioritate în lupta noastră, ci problema spirituală a mântuirii sufletelor” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, ed. a III‑a, Ed. Babel, Bacău, 2012, p. 181). Însetat de dorința cunoașterii tainice a Mântuitorului Hristos, a făcut din claustrarea temniței un bun prilej pentru înnoirea sufletească: „celula devine chilie de rugăciune, hrană, prilej de asceză... necunoscutul, încredințare în purtarea de grijă și‑n voia lui Dumnezeu” (p. 103). Ca mângâiere și sprijin i‑a avut pe frații săi de suferință, apropiindu‑se foarte mult de Anghel Papacioc (viitorul mare duhovnic arhim. Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol) și de Valeriu Gafencu, despre cel din urmă mărturisind: „Era frate mai mare: încercam să mă țin de pulpana hainei lui pe drumul cunoașterii și trăirii în Hristos” (p. 104).

Văzându‑i pocăința sinceră și dorința de a se jertfi pentru păcatele sale și ale neamului său, Dumnezeu a îngăduit ca Virgil Maxim să treacă prin odiosul experiment de reeducare de la Gherla, închisoare unde a fost mutat pe la jumătatea anului 1951. Grozăvia acestui experiment demonic nu a constat numai în aplicarea unor torturi de neînchipuit pentru mintea omenească, ci scopul principal a fost acela al distrugerii sufletești prin obligativitatea torturării celorlalți frați de suferință, ca unică metodă de salvare din nesfârșitul șir al bătăilor și al prigonirilor. Așa stând lucrurile, Virgil Maxim ajunge să fie torturat de alți tineri întemnițați, care la rândul lor au fost cumplit torturați de către Țurcanu și acoliții lui, cu acceptul tacit al administrației închisorii și al organelor de Securitate. Desfășurarea acestei experiențe a fost realmente una de iad: „Deodată au închis ferestrele și au tăbărât asupra noastră toți cei ce ne înconjurau; ne loveau cu bâte, cu bocancii, cu pumnii, strigând și urlând, ca o dezlănțuire a furiilor asupra noastră. Nu aveai timp să te aperi și nici nu puteai”. Virgil Maxim, știind că torționarii lui au fost ei înșiși cumplit torturați, nu‑i condamnă pe aceștia, ci iertându‑i, dobândește marele dar al rugăciunii inimii: „Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii” (pp. 247 şi 251).

Odată cu deconspirarea secretului reeducării de la Pitești și Gherla, întrucât nu acceptă să depună mărturie mincinoasă în falsul proces intentat de Securitate în 1954, Virgil Maxim, după ce este întemnițat pentru o perioadă la Jilava și la Văcărești, este readus la închisoarea din Aiud. În iarna lui 1963 este pedepsit cu trei luni de izolare, fără încălzire, cu o îmbrăcăminte sumară și cu o cantitate de hrană infimă, primită o dată la trei zile. Deși inexplicabil din punct de vedere omenesc, nu simte nici foamea, nici frigul și nici trecerea timpului, ci ajunge la vederea luminii dumnezeiești necreate: „Ce Taină crește‑n zid,/ de crapă de lumină,/ Lumină izvorând?// Serafice cântări mă însoțesc în sfere/ pe trepte de lumină, în nesfârșit urcuș.../ crește‑n adormire un trup sfințit în mine,/ ca‑n Lazăr putrejunea se face Monastire/ și fiecare rană e o boabă de rubin,/ iar lanțul se preschimbă în ochi de Heruvimi/ ce leagănă în Cruce Hristoși în Răstigniri/ Și limba amuțește! Căci ochiul vede în sine/ o lume fără nume și mai presus de minte,/ …Divinul și pământul îngemănate în mine” (pp. 366‑367). Ca o cunună a tuturor suferințelor mult‑pătimitorului Său, Domnul Iisus Hristos i‑a dăruit acestuia să intre încă din viața pământească în „ziua nepătimirii”.

După eliberarea din 1964, a trăit smerit bucuria tainică a isihiei, căsătorindu‑se și având o fiică, Tatiana Maxim. A trecut la Domnul în 19 martie 1997, lăsându‑ne nouă, celor de azi, următorul îndemn: „Gustând bucuria, iartă‑i pe toți, ia asupra ta toată vina și roagă‑te la rândul tău pentru toți!” (p. 423).