Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia de Duminică Doar ochii sfinți văd mântuirea

Doar ochii sfinți văd mântuirea

Un articol de: Ierom. Dr. Ioan Dumitru Popoiu - 02 Feb, 2020

Duminica a 17-a după Rusalii, Întâmpinarea Domnului (Luca 2, 22-40)

În vremea aceea au adus părinții pe Iisus Pruncul la Ierusalim ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, ca „orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului” și ca să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel”. Și, iată, era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; și omul acesta era drept și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era asupra sa. Lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Și, din îndemnul Duhului a venit la templu; iar când părinții au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, Simeon L-a primit în brațele sale și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel. Iar Iosif și Mama Pruncului se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. Și i-a binecuvântat Simeon și a zis către Maria, Mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri, iar prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. Și era și Ana prorocița, fiica lui Fanuel, din seminția lui Așer, ajunsă la adânci bătrâneți și care trăise cu bărbatul ei șapte ani de la fecioria sa; ea era văduvă, în vârstă de optzeci și patru de ani, și nu se depărta de templu, slujind noaptea și ziua, în post și în rugăciuni. Și venind și ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor ce așteptau mântuirea în Ierusalim. După ce au săvârșit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar Copilul creștea și Se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era asupra Lui.

Primele trei praznice ale anului, Tăierea Împrejur a Domnului (1 ianuarie), Botezul Său la Iordan de către Sfântul Ioan (6 ianuarie) și Întâmpinarea sa de către drepții Simeon și Ana la Templu (2 februarie), sunt momente ale activității pământești a lui Hristos prin care Biserica pune înaintea creș­tinilor o virtute foarte prețuită: aceea a respectării rânduielii. Sfântul Apostol Pavel spunea că Hristos s-a „născut sub lege ca pe cei de sub lege să îi mântuiască” (Galateni 4, 4). Astfel, pă­rinții Domnului au respectat rânduiala iudaică de a pune la opt zile numele pruncului, odată cu rânduiala tăierii împrejur (Luca 2, 21), precum și pe aceea de a aduce la templu pe primul născut de parte bărbătească (Luca 2, 22), iar mai târziu, la vârsta maturității, Însuși Domnul, fără necesitatea for­mală, vine la Ioan să se boteze, „că așa se cuvine nouă ca să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15).

Rolul închinării celui întâi născut 

Potrivit tradiției iudaice, pruncul de parte bărbătească „ce deschide pântecele”, cum spune o cântare a praznicului, adică întâiul născut al unei familii, nu era „proprietatea” părinților, ci aparținea de drept lui Dumnezeu și de aceea, pentru a putea rămâne în sânul familiei, trebuia „răscumpărat” printr-o jertfă sângeroasă. La fel se întâmpla și cu primul născut dintr-un animal curat, care era adus lui Dumnezeu ca jertfă, precum și cu primele roade, sau „prinoasele”. Această viziune asupra creației nu este întru totul respectată azi, fiindcă noi nu mai aducem jertfe sângeroase, din moment ce a avut loc jertfa unică și veșnic răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu. Dar ea arată cât de important era locul lui Dumnezeu în viața iudeilor din Antichitate. Ba până în zorii epocii moderne exista îndeosebi în Occident tradiția ca unul dintre copiii născuți într-o familie să fie încredințat încă din pruncie vieții bisericești consacrate, devenind „rugător” pentru întregul neam. De această rânduială au făcut uz și Ioachim și Ana, ei încre­dințând templului o fiică. Iar aceeași lege au ținut-o și Fecioara Maria împreună cu Dreptul Iosif, atunci când au venit la templu, la 40 de zile de la Nașterea Domnului, spre a-L închina, răscumpărându-L prin jertfa unor animale, simbolizând puritatea și fidelitatea: porumbelul sau turtureaua. Nimeni nu îi obliga formal să respecte această rânduială religioasă, însă pentru oamenii credincioși există întotdeauna simțul evlaviei și al dorinței de a-I da lui Dumnezeu locul cuvenit.

Așteptarea și prorocia

Dar, ajunși la templu, Maria și Iosif nu sunt întâmpinați de preoții templului, sau cel puțin Evanghelistul nu ne spune nimic despre aceasta, ci de Simeon, un proroc înaintat în vârstă, care primise de la Dumnezeu încre­dințare că nu va muri până nu va vedea mântuirea promisă lui Israel. Tradiția creștină spune despre acesta că se îndoise de prorocia nașterii din Fecioară (Isaia 7, 14) atunci când a tradus Scriptura și tocmai de aceea a trăit aproape trei sute de ani ca să vadă „mângâierea lui Israel”, care coincidea cu împlinirea prorociei odinioară contestate de el. Evanghelia ne mai arată că „Duhul lui Dumnezeu era asupra lui”, așa că a fost înștiințat la momentul potrivit ca să vină la templu. Am putea spune că nu el l-a întâmpinat pe Domnul la porțile locașului, ci că Dumnezeu l-a invitat la întâlnire, printr-o descoperire divină. Însă aștep­tarea lui Simeon nu avea loc oricum, ci în duh de rugăciune și slavă adusă lui Dumnezeu, totodată binecuvântându-i pe oamenii prin care Dumnezeu Își împlinește cuvântul dat. Tocmai de aceea împlinirea profeției e marcată de Simeon prin rugăciunea „Acum slobozește”, care a rămas în cultul Bisericii, citindu-se la fiecare Vecernie, în amintirea celui care a văzut cu ochii săi mântuirea. Imnul lui Simeon lărgește semantica tradițională a termenului „Mesia”, care este atât „Unsul”, cât și „slava” lui Israel, dar totodată „Lumina” ce cheamă toate popoarele la descoperire, adică la ieșirea din întuneric și la mântuire. Cântarea lui Simeon e continuată de o prorocie „privată”, pe care bătrânul o face Maicii Domnului. Din aceasta aflăm că, deși Mântuitor al neamurilor, Pruncul Iisus va fi semn spre împotrivire, iar mulți din poporul ales vor cădea, necrezând în El, în timp ce alții se vor ridica. Chiar mai mult, suferințele îndurate de Hristos vor trece prin sufletul Maicii Sale ca o sabie, fiindcă prin acea înțepătură dureroasă care urma să fie moartea Sa pe Cruce se vor descoperi „gândurile din multe inimi”. Experiența durerii mamei în fața chinurilor Fiului ei o face pe Maica Domnului să devină adânc compătimitoare față de fiecare dintre noi, părtașă durerilor și neputințelor noastre și, tocmai de aceea, mângâietoare și ajutătoare tuturor. Evanghelistul amintește și de văduva Ana, înaintată în vârstă în slujba Templului, care și ea a fost mișcată de Dumnezeu spre a participa la acest moment al primei veniri a Pruncului Mântuitor în locașul Tatălui. Rolul ei în finalul acestui pasaj biblic este acela de a întări adevărul vedeniei lui Simeon și de a proroci pe Mesia tuturor celor care Îl așteptau să vină, mai ales celor statornici în credință până la bătrânețe. 

Viața sfântă, temei al legăturii omului cu Dumnezeu

Dacă despre Simeon se spune că era drept și temător de Dumnezeu, despre Ana aflăm că trăia în post și rugăciuni, nedepărtându-se de templu. Așadar, darul profeției și cel al comunicării cu Duhul lui Dumnezeu au întotdeauna ceva în comun cu un stil de viață aparte, în care se cultivă dreptatea, frica de Dumnezeu, asceza și statornicia. De aceleași virtuți se făceau părtași cu siguranță la fel de mult Dreptul Iosif și Maica Domnului și, cu toate acestea, la auzul profeției lui Simeon, ei s-au mirat. Aceasta înseamnă că viața în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu nu înseamnă automat cu­noașterea tuturor tainelor divine, vederea viitorului ori familiaritatea cu cele sfinte în așa măsură, încât uimirea, surprinderea să dispară. Oamenilor sfinți nu că Dumnezeu nu le descoperă toate ale Sale, ci mai degrabă El le arată cele care le sunt de folos, iar ei nu caută cu înverșunare semne, minuni, revelări misterioase, ci, dimpotrivă, așteaptă cu răbdare și pace glasul Domnului. Un indiciu și însoțitor al sfințeniei este și discreția, proprie lui Simeon și Anei: despre ei nu se mai vorbește nicăieri în Scripturi, nici înainte și nici după acest episod. 

Dacă drepții Simeon și Ana ne sunt dați pildă în slujirea Domnului cu statornicie, de-a lungul unei întregi vieți, Dumnezeu ne este înfățișat de Evanghelist în credincioșia Sa: în aceea că Își ține cuvântul dat și trimite pe Fiul Său în lume, Care urmează să răscumpere întreaga umanitate, respectând totodată și legământul încheiat cu poporul Său în cele mai mici detalii, precum ritualurile tăierii împrejur, prezentării la templu, răscumpărării prin ofrande. Dintr-o altă perspectivă, de la Simeon și Ana învățăm să fim prezenți atunci când Dumnezeu ne cheamă: ei nu au întârziat atunci când au primit încredințare de la Duhul că urmează să se întâlnească cu Mesia. Iar pentru că limba română permite și un astfel de înțeles, putem spune că Întâmpinarea Domnului nu înseamnă doar că cei doi bătrâni drepți L-au întâmpinat pe Domnul, ci și că, invers, Domnul i-a întâmpinat, pe treptele sanctuarului sfânt, pe cei doi slujitori aflați la apusul vieții pământești, dezlegându-i în pace de îndatoririle împlinite cu fidelitate.

Citeşte mai multe despre:   predica  -   Intampinarea Domnului