Postul – ofrandă a iubirii omului faţă de Dumnezeu

„Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.“

Evanghelia Dumi­ni­cii Izgonirii lui Adam din Rai sau a Lă­satului sec de brânză este o lumină pentru sufletul nostru în toată perioada Pos­tului Sfintelor Paşti. Dumi­nica aceasta are o importanţă majoră, deoarece îndată după ea, luni, începe o perioadă lungă de urcuş duhovnicesc interior spre Înviere: Postul Sfintelor Paşti sau Postul Mare.

Iertarea semenilor luminează sufletul omului pentru comuniunea cu Dumnezeu

Evanghelia Duminicii „Izgo­ni­rii lui Adam din Rai“ este adâncă în înţelesurile ei, deşi cuvintele ei sunt simple şi puţine. Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că iertarea este începutul bun al perioadei de post. Iertăm unii altora greşelile pentru ca şi Dumnezeu să ne ierte păcatele sau greşelile noastre. Iertăm greşelile altora, pentru a fi în pace şi comuniune cu toţi oamenii şi pentru a ne asemăna cu Dumnezeu Cel Milostiv şi Iertător. Prin aceasta, Evan­ghe­lia ne învaţă că relaţia omului cu Dumnezeu depinde de relaţia lui cu semenii săi, că omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele său. Întrucât fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu Cel Milostiv îndreptat spre umanitate, există o legătură sfântă între Dumnezeu şi fiecare om. Modul şi măsura în care omul arată iubire faţă de semenii săi contribuie mult la construirea, cultivarea şi aprofundarea re­laţiei lui de comuniune cu Dum­nezeu, Făcătorul cerului şi al pământului şi iubitorul de oameni. Nimeni nu poate intra în post, ca luptă duhovnicească pentru curăţirea de păcate şi de luminare a sufletului, fără ier­ta­re, deoarece prin iertarea altora se cultivă smerenia şi li­bertatea interioară a omului dornic de-a trăi în iubirea milostivă a lui Dumnezeu. De aceea, la Vecernia din duminica aceasta cerem tuturor să ne ierte gre­şelile noastre şi noi iertăm gre­şelile tuturor. Iertarea greşelilor aproapelui implică adesea o răstignire a propriului egoism şi deschide sufletul spre înviere, spre o nouă stare de comunicare şi comuniune a omului cu Dumnezeu şi cu semenii. Prin iertarea greşelilor cuiva se recunoaşte că persoana respectivă nu trebuie redusă la o faptă rea pe care a săvârşit-o la un moment dat când a supărat pe cineva, deoarece aceeaşi persoană poate face şi mult bine.

Cât priveşte postul, Evan­ghelia ne arată că trebuie să postim nu în stare de tristeţe, ci de bucurie: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii ş...ţ. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie“ (Matei 6, 16-18).

Deci, nu postim pentru a fi văzuţi sau lăudaţi de oameni, ci postim ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Astfel, postul este dăruire de sine sau ofrandă de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă pentru darul vieţii şi ca dorinţă de sfinţire a vieţii (cf. Romani 12, 1). Postul are ca bază evlavia şi iubirea faţă de Dumnezeu. Postim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile Lui materiale pe care le consumăm. Ne încredinţăm Lui, pentru că El este Izvorul vieţii noastre. Viaţa omului în trup se menţine din darurile lui Dum­nezeu create pentru om: aerul, apa, lumina şi roadele pământului, în timp ce viaţa sufletului se hrăneşte din iubirea milostivă şi smerită a lui Dumnezeu, pe care o simte prin rugăciune şi prin Sfintele Taine ale Bisericii.

Domnul Iisus spune: „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie“ (Matei 6, 18), adică El vede tainic cum omul credincios, care posteşte şi se roagă, iubeşte mai mult pe Dumnezeu-Dăruitorul decât darurile Sale. Postul este, aşadar, o stare spi­rituală de jertfă sau ofrandă a celui care posteşte, stare cultivată în mod liber şi după pute­rea fiecăruia. Postul este şi semnul dorinţei omului credincios de a se elibera de lăcomia după bunuri materiale limitate şi trecătoare spre a se uni prin ru­gă­ciune mai intensă cu Dum­nezeu Cel nelimitat şi netre­cător, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice. Cu alte cuvinte, postul susţine rugăciunea omului cre­dincios care face din relaţia sau legătura sa cu Dumnezeu centrul, lumina şi hrana sufletului său. Din acest motiv, dacă cineva posteşte, dar nu se roagă, acela nu adună lumină spirituală în suflet, ci rămâne doar la nivel de exerciţiu biologic şi psihologic, motivat igienic sau estetic. De fapt, postul nu este numai abţinere de la bucate de origine animală, ci şi înfrânare de la orice fel de lăcomie materială şi de la orice păcat sau atitudine egoistă: gând, cuvânt sau faptă lipsite de iubire de Dumnezeu şi de aproapele.

Smerenia şi bucuria sunt semnele postului adevărat

Postul este o lucrare spirituală bineplăcută lui Dum­nezeu, când se practică din iubire pentru El. De aceea, nu trebuie să postim ca să fim lăudaţi sau admiraţi de oameni pentru asprimea şi lungimea postului. În timpul Mântuitorului Iisus Hristos, cei care umblau cu faţa posomorâtă sau întunecată ori îşi puneau cenuşă pe cap ca să atragă atenţia oamenilor că postesc aşteptau de fapt laudă de la oameni. Însă, Domnul Iisus spune: tu când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti“ (cf. Matei 6, 17-18). A unge capul, în tradiţia ebraică, înseamnă a arăta că viaţa este binecuvântare şi bucurie primite de la Dumnezeu. A spăla faţa înseamnă a avea o atitudine firească, de întâlnire şi comunicare cu oamenii, faţă către faţă, fără a atrage atenţia lor printr-o înfăţişare posomorâtă sau întu­necată (smolită). În acest context, smoala şi cenuşa sugerau postul sau pocăinţa, dar pentru unii acestea camuflau dorinţa de-a fi observaţi şi lăudaţi de oameni ca fiind evlavioşi. Aşadar, postul trebuie să fie o lucrare interioară, intimă, sufletească, de comuniune personală a omului cu Dumnezeu, Care vede, tainic şi tăcut, sufletul şi faptele omului credincios şi jertfelnic, rugător şi postitor.

Evanghelia acestei duminici ne arată, de fapt, motivaţia postului. Postim pentru că iubim pe Dum­nezeu din ceruri, Dă­ruitorul vieţii veşnice, mai mult decât toate darurile materiale trecătoare, bucatele gustoase, băuturile rafinate sau des­fătările pătimaşe ale sim­ţurilor. Astfel, postul adevărat produce o schimbare a modului de a fi al omului, o trecere de la lăcomia sau iubirea pătimaşă de cele materiale la iubirea de cele spi­rituale, pentru a cultiva mai intens rugăciunea sau comuniunea de iubire cu Dumnezeu Cel nematerial, nelimitat şi netrecător. Postul adevărat are ca scop ridicarea omului deasupra bunurilor materiale sau pă­mânteşti, pentru a primi bunuri spirituale cereşti, pentru a se uni, prin rugăciune şi împăr­tăşire euharistică mai deasă cu Dumnezeu Cel din ceruri, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice din Împărăţia cerurilor. În acest sens, Hristos Domnul ne îndeamnă: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică“, adică unde lucrurile îşi pierd valoarea, şi „unde furii le sapă şi le fură“ (Matei 6, 19), adică unde nimic nu este sigur sau stabil, ci totul este schimbător şi imprevizibil. Vedem cum, prin învăţătura Sa, Mântuitorul Iisus Hristos chea­mă oamenii la o schimbare sau înnoire a vieţii, adică la o ridicare a lor din planul vieţii pământeşti, materiale, în planul vieţii cereşti sau duhovniceşti, zicând: „Adunaţi-vă comori în cer“ (Matei 6, 20), adică sfin­ţenie, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (cf. Romani 14, 17), iar, ca o concluzie, adaugă: „unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră“ (Matei 6, 21). Când Hristos-Domnul afirmă că există o legătură între comoară şi inimă, El, de fapt, îndeamnă pe oameni să iubească mai întâi şi mai mult darurile duhov­ni­ceşti ale vieţii veşnice decât bunurile materiale trecătoare. E vorba aici de comori spirituale care nu se schimbă, nu se deva­lorizează şi nu se pierd niciodată, ci rămân veşnice. Comorile acestea sunt darurile Duhului Sfânt cultivate de om sau roa­dele harului din sufletul omului (cf. Galateni 5, 22-23). Aceste comori duhovniceşti trebuie adu­nate mai ales în perioada Postului Sfintelor Paşti, ca lumini pentru suflet sau bucurii ale inimii îndreptate spre Înviere.

Dacă inima omului se leagă excesiv de bunuri pământeşti, limitate şi trecătoare, atunci ea devine sclavă a comorilor pă­mânteşti, materiale. În schimb, o comoară cerească, spirituală, creşte mereu în valoare pe măsura creşterii iubirii omului faţă de Dumnezeu Cel nemăr­ginit şi netrecător. Astfel, inima sau sufletul omului postitor dobândeşte libertatea de-a se îmbogăţi permanent din iubirea infinită şi eternă a lui Dum­nezeu. Ajuns la această stare, sufletul omului nu mai iubeşte în mod pătimaş şi egoist lucrurile materiale limitate şi trecătoare, ci caută mai întâi lumina, harul şi bucuria veşnică a Preasfintei Treimi cea nelimitată şi netrecătoare.

Postul este timpul nevoinţelor duhovniceşti pentru a spori comorile din „traista“ sufletului

Într-un limbaj poetic şi metaforic, Părintele Ilie Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria de Neamţ, vorbind despre comorile din ceruri, zicea că ele se adună în „traista“ sufletului, întrucât în această lume omul este că­lător sau pelerin spre Patria cerească. Dar ce adunăm, de fapt, în sufletul nostru nemuritor, prin post, rugăciune, prive­ghere, nevoinţă, pocăinţă, milos­tenie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine? Adunăm în suflet harul sau prezenţa iubitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu Cel Veşnic. Adunăm lumina iubirii Lui milostive în inima noastră. În acest mod, omul duhovnicesc, rugător şi postitor, luminat de harul lui Hristos, dobândeşte gândire şi privire duhovni­cească, foloseşte cuvinte duhov­niceşti şi săvârşeşte fapte duhov­ni­ceşti, prin care se aseamănă cu sfinţii lui Dumnezeu. Prin urmare, câtă lumină a harului divin adună omul în suflet pe pământ, atâta comoară de lumină poartă sufletul său nemuritor dincolo de mormânt, adică în lumina cea neînserată a Împărăţiei cerurilor. Astfel, sufletul omului credincios se va înălţa şi va creşte în lumina iubirii lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi, fiind ajutat de lumina pe care o are deja în sufletul său ca pe o arvună a slavei Învierii lui Hristos. De aceea, Domnul Iisus Hristos spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru“ (Luca 17, 21). Când adunăm în suflet lumină din lumina iubirii lui Dumnezeu, atunci Postul Sfintelor Paşti devine un urcuş spre lumina Învierii, mai întâi spre lumina învierii sufletului din moartea spirituală pricinuită de păcat şi apoi spre lumina slăvitului praznic al Paştilor. În timpul Postului Sfintelor Paşti, spune Sfântul Vasile cel Mare, slăbim trupeşte, dar ne întărim du­hov­niceşte. Cu alte cuvinte, reducem hrana materială, dar sporim hrana spirituală prin rugăciune, citire de cărţi sfinte, convorbiri duhovniceşti, spove­danie şi împărtăşire mai deasă. În timpul Postului Sfintelor Paşti, Biserica întreagă practică postul rânduit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care au fost ei înşişi mari postitori şi înţelepţi păstori de suflete pe calea mântuirii. Iar această postire a tuturor creş­tinilor ortodocşi, cler şi popor, este totodată o cinstire a postului de 40 de zile pe care l-a împlinit Mântuitorul Iisus Hristos în pustie pentru a ne arăta că nimeni nu se poate lupta cu duhurile rele şi cu patimile întunecate fără a dobândi mai întâi lumina harului divin prin rugăciune şi post.

Adam a fost izgonit din Rai pentru că nu a postit

Există o adâncă legătură spirituală între postul Mântui­torului Iisus Hristos în pustie timp de 40 de zile, pe de o parte, şi izgonirea lui Adam din Rai, pe de altă parte. Postul Sfintelor Paşti se referă în acelaşi timp la greşeala lui Adam cel vechi şi la îndreptarea ei de către Hristos, Noul Adam. Nu întâmplător, duminica aceasta care precede începutul Postului Sfintelor Paşti se numeşte şi Duminica Izgonirii lui Adam din Rai.

De ce a fost izgonit Adam din Rai? Pentru trei mari greşeli. Pentru că nu a ascultat de Dum­nezeu, nu a postit (adică nu s-a înfrânat) şi nu s-a pocăit după ce a greşit, ci a dat vina pe femeia dăruită lui de Dumnezeu, iar femeia, pe şarpe. De atunci şi până astăzi, omul păcătos are ten­dinţa de a se scuza pe sine şi de-a acuza pe alţii. Din acest motiv, el nu se poate mântui fără pocăinţă, adică fără regret sau căinţă pentru păcatele săvârşite şi fără cerere de iertare a păcatelor.

Hristos – Noul Adam ne învaţă să luptăm cu ispitele

Din postul de 40 de zile al Mântuitorului Iisus Hristos în­văţăm să ne înfrânăm şi să luptăm duhovniceşte pentru a birui păcatul ca mod de existenţă egoistă şi arogantă. Domnul nostru Iisus Hristos a respins cele trei ispite venite de la diavolul, şi anume lăcomia după bunurile materiale, pofta de stăpânire a lumii pă­mânteşti şi iluzia slavei deşarte, adică supraevaluarea de sine a omului. În concluzie, Mântuitorul Iisus Hristos res­pinge toate ispi­tele afirmării egoiste a omului care se separă de Dumnezeu, prin neascultare şi uitare de El. Astfel, Domnul Hristos ne în­vaţă că omul se poate mântui numai prin iubire smerită faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Ascultarea lui Hristos – Noul Adam vindecă neascultarea lui Adam cel vechi

Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Mântuitorul Iisus Hris­tos a acceptat să fie răstignit în ceasul al şaselea din zi, adică la mijlocul zilei, când Şi-a întins mâinile pe cruce în semn de smerită ascultare, ca să vindece, să ridice şi să mântuiască pe Adam cel căzut, care, la mijlocul zilei, în mijlocul grădinii Raiului, şi-a întins mâinile spre pomul oprit, săvârşind păcatul neascultării de Dumnezeu, al lăcomiei de cele materiale şi al nepocăinţei (nerecunoaşterii gre­şelii comise). Iar firea lui Adam cel vechi, cea slăbită de păcat, a fost moştenită de întreg neamul omenesc în înţelesul de înclinare sau predispoziţie a omului spre păcat.

Prin urmare, înţelegem că, mai ales în această perioadă a Postului Sfintelor Paşti, suntem chemaţi să îndreptăm comportamentul sau atitu­di­nea lui Adam cel vechi din noi, nu dând vina pe alţii pentru păcatele noastre, nu acuzând sau judecând pe alţi păcătoşi, ci recunoscând şi plân­gând propriile noastre păcate, jude­cându-ne pe noi înşine în Taina Pocăinţei sau a Spo­ve­daniei, pentru a primi iertarea păca­telor şi a ne împărtăşi de iubirea sfântă, smerită şi mi­los­ti­vă a lui Hristos. Iar această iertare a păcatelor şi împăr­tăşirea cu Hristos înseamnă, de fapt, eli­be­rarea de un trecut apăsător şi întunecat, pentru a trăi o viaţă nouă în bucuria şi lumina prezenţei lui Hristos ca arvună a Învierii, spre slava lui Dum­nezeu şi mântuirea noastră. Amin!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Text revizuit de autor în anul 2015