Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia zilei Luca 9, 44–50

Luca 9, 44–50

Un articol de: Pr. Narcis Stupcanu - 13 Noi, 2019

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Puneți în urechile voastre cuvintele acestea: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor. Iar ei nu înțelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei, ca să nu-l priceapă, și se temeau să-L întrebe despre acest cuvânt. Și a intrat acest gând în inima lor: Cine dintre ei ar fi mai mare? Iar Iisus, cunoscând cugetul inimii lor, a luat un copil, l-a pus lângă Sine și le-a zis: Oricine va primi pe pruncul acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește; iar oricine Mă va primi pe Mine, primește pe Cel Care M-a trimis pe Mine. Căci cel ce este mai mic între voi toți, acesta este mare. Iar Ioan, răspunzând, a zis: Învățătorule, am văzut pe unul care în numele Tău scoate demoni și l-am oprit, pentru că nu-Ți urmează împreună cu noi. Iar Iisus a zis către el: Nu-l opriți; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi.”

Cum gestionăm însușirile sufletești

Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet şi înviere, Preliminarii, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, pp. 368-369

„(…) patimi sau simțăminte, nu toate au fost date vieții omeneşti ca un rău de obşte (căci în cazul acesta Ziditorul ar fi Cel care ar purta vina relelor, dacă nevoia de a păcătui ar fi fost sădită de El în însăşi firea noastră), ci, după felul cum întrebuințăm voința noastră liberă, astfel de porniri ale sufletului devin nişte unelte fie ale virtuții, fie ale răutății, după cum tot aşa şi fierul când este turnat după cum vrea fierarul ia forma dorită de meşter şi imaginată în gândul său, devenind fie sabie, fi vreo unealtă oarecare de plugărie. Deci dacă gândirea, care este cea mai aleasă parte a firii noastre, ar pune stăpânire peste toate aceste sim­țăminte strecurate unul câte unul în noi – precum a arătat-o sub formă tainică atunci când Cuvântul Scripturii a poruncit ca judecata omului să împărățească peste toate făpturile necugetătoare (Facerea 1, 28) -, atunci nici una din aceste porniri nu ne-ar sluji spre păcat. Căci frica ar da naştere ascultării, iar mânia curajului; laşitatea, ignoranței; dorința ne-ar pricinui bucuria cea după Dumnezeu şi plăcerea cea curativă. Dacă, dimpotrivă, cugetarea, ca un vizitiu aşezat în car, scapă frâiele din mâini şi este târât ori încotro ar mâna pornirea nesocotită a cailor înhămați, atunci instinctele se prefac în patimă, aşa cum se poate observa la vietățile necuvântătoare. (…) Aşa şi în noi, oamenii, dacă aceste patimi nu sunt îndrumate de înțe­lepciune şi de rațiune acolo unde trebuie, ele pun stăpânire pe puterea minții, iar omul se preschimbă într-un dobitoc lipsit de cugetare, fiindcă nu mai dă dovadă de minte şi de asemănarea cu Dumnezeu. (...) Căci dacă natura omenească ar fi pățit aşa (dacă ar fi fost dezrădăcinată cu totul pofta din firea omenească), ce ne-ar mai înălța spre unirea cu cerul? Şi dacă dragostea ne-ar fi luată de tot, în ce chip ne-am mai putea uni cu Dumnezeu? Şi dacă s-ar fi stins cu totul focul mâniei din noi, ce armă am mai avea împotriva vrăjmaşului?”