Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă In memoriam Aduceri aminte pentru un atent cercetător al istoriei

Aduceri aminte pentru un atent cercetător al istoriei

Galerie foto (2) Galerie foto (2) In memoriam

În anul I de facultate, urmat la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, l-am avut profesor pe părintele Niculae Șerbănescu, posesor al multor informaţii pe care cunoscutul și vârstnicul cercetător le oferea discipolilor, arătând cât de mult prețuia documentele din arhive, cercetate demult, încă din anii tinereții, oferind detalii inedite în materie de Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Nu toți apreciau stilul profesorului, mai ales la vârsta pe care o avea, deși era încă preocupat de materia pe care o preda.

În anul II de facultate, fiind transferat la nou înființatul Institut de Grad Universitar, devenit ulterior Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae“ din Iași, l-am întâlnit pe părintele Mircea Păcurariu. Venea periodic la Iași, unde preda cursurile, fiindu-ne profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Întotdeauna însoțit de doamna lui preoteasă, Minerva-Mioara, părintele profesor Mircea Păcurariu era model de acrivie și înțelep­ciune, cu multe cunoștințe și un stil pedagogic care insufla dorința de cunoaștere.

La începutul cursurilor, multe dintre ore s-au ținut sub ramurile copacilor seculari din preajma vechii Catedrale „Sfântul Gheorghe” din incinta Mitropoliei Moldovei. Părintele Păcurariu reușea să captiveze atenția, pe întregul timp al prelegerii, în cele câteva ore pe care le preda, întrucât de multe ori programul se schimba și se comprima, în funcție de venirea marilor profesori, cum era și cazul lui. Rămânea în capitala Moldovei o săptămână-două, apoi se întorcea la Sibiu, revenind după un timp.

Vorbea cu foarte multă dăruire, prezentând cu zel realitățile istorice. Amintea momentele deosebite desfășurate de-a lungul timpului și descopeream odată cu prelegerea sa cât de importante au fost evenimentele incluse în cartea de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române.

Peste ani, întâlnindu-l de mai multe ori la Iași, Sibiu sau Bucu­rești, cu diferite prilejuri, am descoperit că profesorul care făcea un mare efort venind cu trenul de la Sibiu la Iași pentru a forma tineri teologi era un om special. Dragostea față de istoriografie, răbdarea cu care a așternut mii de pagini din istoria Bisericii ori tematica omiletico-catehetică și celelalte scrieri sunt greu de surprins în câteva cuvinte.

Doresc să aduc mărturia desprinsă din convorbirile pe care le-am avut, legătura sa cu Mănăstirea Neamț, unde Mircea Păcurariu a activat primii ani în învățământul teologic românesc.

Seminarul de la Mănăstirea Neamț era o școală cu tradiție. Mitropolitul Iustin Moisescu l-a invitat pe Mircea Păcurariu, probabil cunoscându-i rezultatele din vremea studenției, să predea la seminarul patronat de Mitropolia Moldovei și Sucevei. A locuit la Mănăstirea Neamț vreme de doi ani. Din cele mărturisite cu emoție și nostalgie, s-a implicat în viața mănăstirii și a seminarului. Cunoș­tea multe nume de monahi care viețuiseră acolo. Între ei se aflau, de bună seamă, Episcopul Gherasim Cucoșel, care a fost și el profesor la seminar, Arhiepiscopul Pimen, o vreme ostenitor la seminar, ca pedagog, și mulți dintre călugării lavrei: arhim. Partenie Apetrei, arhim. Mitrofan Băltuță și mulți alții. În vremea șederii sale la Mănăstirea Neamț, doi stareți i-au reținut atenția - Melchisedec Dumitriu, arhimandrit Mitrofor, care stărețea pentru a doua oară - și Episcopul Pavel Șarpe (Șerpe), profesor la seminar pentru o perioadă.

Seminarul a avut câțiva arhierei profesori: Pavel Șerpe, Partenie Ciopron, Emilian Antal, Eugeniu Laiu Suceveanu, Atanasie Dincă ș.a., care predau diferite discipline și slujeau fie la Mănăstirea Neamț, fie la Vovidenia, la schiturile, mănăstirile dimprejur și la unele parohii.

Părintele Mircea Păcurariu mi-a amintit adeseori de colegul său, arhid. prof. Ioan Ivan, care avea preocupări cărturărești. Îndrăznesc să menționez că dragostea pentru istorie a părintelui Mircea Păcurariu se poate să fi fost inspirată și de părintele profesor Ioan Ivan, care făcea zilnic însemnări în caiete, fișe, pe filele cărților, unele dintre ele răsfoite și de mine. Tot atunci, Mircea Păcurariu, încă nehirotonit, s-a întâlnit cu tradiția preafrumoaselor slujbe săvârșite în lavră. Îmi vorbea despre ele și era fascinat. Văzând peste ani slujbele de la Catedrala Patriarhală, îmi spunea: slujbe ca la Mănăstirea Neamț! Rămăseseră, astfel, în gândirea lui, paradigmatice, slujbele din vestita mănăstire.

Opera părintelui este una impresionantă. Puțini profesori de teologie au reușit să publice atât de mult și sunt sigur că sunt pagini care vor vedea lumina tiparului în viitor.

Păstrez din vremea când mi-a fost profesor amintirea omului luminos, preocupat de disciplina sa, care făcea conexiuni, vorbea cu drag și găsea lumina din evenimentele istoriei, poate, ferindu-se de atâta întuneric...

Părintele Mircea Păcurariu este profesorul de teologie cunoscut și apreciat, cu opera foarte bogată, care a format elevi de seminar ori studenți doctoranzi în teologie. Orice pagină înseamnă foarte multă trudă, iar atâtea mii de pagini arată că părintele Mircea Păcurariu a trudit din greu, știind că aceasta este misia unui mare pedagog, de a se jertfi, de a lucra pentru alții, de a fi pildă ucenicilor, colegilor, altora.

Părintele Mircea Păcurariu a reușit să-și îndeplinească lucrarea de apostol. La o asemenea lucrare sunt chemați slujitorii Bisericii. Nu ajung toți la aceeași măsură. Părintele Păcurariu a urcat treaptă cu treaptă, de la profesor de seminar, apoi asistent, lector și profesor titular la una dintre cele mai cunoscute școli de teologie din Biserica Ortodoxă. A avut bucuria să descopere printre studenții lui tineri iubitori ai istoriei. I-a îndemnat să scrie, el însuși scriind despre ei, iar unora le-a și spus cuvinte care sunt păstrate în tezaurul amintirilor, în inimă, de unde nu se pot fura.

Părintele profesor Mircea Păcurariu rămâne un model pentru numeroșii ucenici, mulți dintre ei ierarhi, profesori de teologie, monahi, preoți și osârduitori. Uneori era aspru, dar întotdeauna binevoitor, știind că nu o notă mare îl cinstește pe om, ci faptul că un sfat bun și o evaluare corectă îl pot ajuta ca într-o zi să fie de folos Bisericii.

Cu diferite prilejuri, unele dintre ele oficiale, cum au fost cele petrecute la Patriarhia Română, am fost părtaș la cinstirea de care se bucura părintele profesor. Cuvintele frumoase, distincțiile, aprecierile și recunoștința celor care l-au iubit grăiesc de la sine. Omul apreciat este asemenea pomului răsădit lângă izvoarele apelor (Psalmi 1, 3). Întotdeauna va da roadele la vremea lui.

Sunt mâhnit de trecerea sa la cele veșnice, deși înțeleg că toți suntem trecători prin această lume. Părintele profesor Păcurariu ar fi trebuit, poate, să mai rămână o vreme printre muritori, deși el a înțeles mersul istoriei și a căutat fervent veșnicia.

Mă rog Domnului istoriei ca părintele profesor și academician Mircea Păcurariu să dobândească prin strădaniile îndelungate veș­ni­cia! Să rămână un personaj luminos al istoriei, dar să fie și cetățean al Împărăției cerurilor. Mă rog ca truda lui de a pune în lumină fapte, oameni, istorii vechi să fie răsplătită de Cel care răs­plă­tește și nu rămâne nimănui dator.

Veșnică să-i fie pomenirea și luminoasă amintirea!