Slujitor al Bisericii și al Neamului

Încărcat de ani și de vrednicii spirituale și culturale, a trecut la Domnul, la o vârstă patriarhală, după o scurtă suferință, părintele profesor academician dr. Mircea Păcurariu de la Sibiu. A trecut în lumea veșniciei la câteva zile după praznicul Bobotezei, praznic de lumină și de har, cel care a fost o viață întreagă preot ales și dascăl de vocație, coborând și el la „casa cea de lut a strămoșilor săi”, după cuvântul Sfântului Mitropolit cărturar Varlaam al Moldovei, spre a se odihni de ostenelile sale. Din cei 88 de ani din viață, peste 60 i-a hărăzit slujirii lui Hristos, Bisericii strămoșești și școlii teologice românești.

Cu tenacitate și luciditate prometeică a pus în lumină Istoria Bisericii Ortodoxe Române, scoțând din colbul vremii personalități ale vieții eclesiale româ­nești, precum și evenimente marcante din viața poporului nostru pe care le-a promovat atât în țară, cât și în străinătate. Pe drept cuvânt, preotul academician Mircea Păcurariu poate fi considerat „părinte al istoriei Bisericii Ortodoxe Române”, prin cele trei volume esențiale care vor rămâne de referință în istoriografia contemporană, ca și prin alte scrieri și articole de ­interes general privitoare la viața bisericească din trecut și de astăzi.

Părintele Mircea Păcurariu a fost un nume de referință, un pedagog, un intelectual de o finețe aparte, un cercetător pasionat care a reușit ca, de-a lungul carierei sale profesionale, să își lase amprenta asupra studiului Bisericii Ortodoxe Române, un adevărat deschizător de drumuri, aproape imposibil de egalat. A fost recunoscut ca un specialist de cea mai înaltă anvergură, dar și ca un profesor din categoria dascălilor simbol, care rămân nemuritori în conștiința generațiilor de studenți pe care i-au format; ca un profesor care a iubit, a susținut și a promovat necondi­ționat cunoașterea istoriei Bisericii Românești, confundându-se cu ea și punându-și amprenta asupra studiului acesteia în ultimele decenii; ca un om care s-a dedicat profesiei, muncii, dispus oricând să-și sacrifice energia, timpul, sănătatea pentru a contribui la dezvoltarea științei, cercetării și cunoașterii, dezvoltării academice, formării și educării generațiilor de tineri, atât profesional, cât și intelectual și mai ales spiritual.

Numeroase generații de teologi l-au avut mentor și formator, distins dascăl care a format mulți tineri în cadrul cursurilor de licență, masterat și doctorat. Cine oare nu-și aduce aminte cu plăcere de orele de curs sau de seminar ale părintelui profesor Mircea Păcurariu care, cu figura sa blajină, dar autoritară în același timp, ne vorbea liber despre Istoria Bisericii Ortodoxe Române, despre rolul jucat de preoții și ierarhii noștri în decursul veacurilor, în cultura, literatura și spiritualitatea românească? L-am cunoscut pe părintele profesor în anul I de facultate și l-am apreciat în chip deosebit pentru erudiția, elocvența și limpezimea discursului său. Erau o adevărată plăcere orele sale, la fel cum erau de sobre și de corecte și examenele semestriale. Socotesc că a fost o adevărată binecuvântare de la Dumnezeu faptul că istoriografia bisericească și cea laică au fost dăruite cu o asemenea personalitate.

Numele său a fost cunoscut nu numai în mediile bisericești și teologice din țară, ci și în cele laice, chiar și în străinătate. Nu de puține ori am văzut în studii istorice grecești citat numele său. Recunoașterea unanimă a meritelor s-a concretizat față de dânsul prin primirea ca membru al celui mai înalt for științific al țării, Academia Română, la recomandarea Mitropolitului Antonie Plămădeală al Ardealului și a părintelui profesor Dumitru Stăniloae.

Deși nins de ani și încărcat de vrednicii, părintele Mircea a rămas același om apropiat de oameni, cu sufletul deschis, cucernic și aplecat spre cele sfinte. De multe ori i-am admirat evlavia față de Sfânta Liturghie, fiind nelipsit de la Altar, iar atunci când nu slujea, cu epitrahilul pe grumaz citea din Liturghier rugăciunile la diferite trebuințe, făcând cuvenitele pomeniri la Sfânta Proscomidie. Acest lucru îi conferea părintelui o aură aparte pentru faptul că a știut să îmbine armonios cercetarea științifică cu trăirea credinței, lucru ce i-a și adus această lungime de ­zile.

Ne-am bucurat în urmă cu câțiva ani să-l avem oaspete la Centrul eparhial din Tulcea și să le vorbească elevilor seminariști, dar și elevilor de gimnaziu despre istoria Bisericii noastre. Cu acest prilej i-am acordat Distincția eparhială „Crucea Sfântului Iachint”. Mi-a mărturisit că s-a simțit foarte bine pe aceste plaiuri dobrogene încărcate de istorie.

Acum, la ceas de vremelnică despărțire, îi aducem un smerit omagiu de aici, din Dobrogea străbună, rugând pe Dumnezeu să-i odihnească sufletul în Împărăția luminii, iar chipul său să-l păstrăm în inimile noastre ca pe un adevărat dascăl de cuget, de cultură și de simțire românească.

În veci pomenirea lui!