„Bucură-te, Maică, şi te veseleşte întru învierea Celui născut al tău“

Privind într-o bună zi cetatea Ierusalimului, Iisus Hristos a zis: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit“ (Lc. 13, 34), drept dovadă că Fiul lui Dumnezeu era îndrăgostit de oameni, era îndrăgostit de lumea aceasta, de locuitorii acestui pământ, era îndrăgostit de toată creaţia Sa.

De aceea Duhul Sfânt, prin cuvântul inspirat al Sfintei Scripturi, ne descoperă această mare şi uimitoare taină: dragostea lui Dumnezeu faţă de minunata Sa creatură şi, mai presus de toată creaţia, dragostea lui Dumnezeu faţă de făptura umană. „Căci Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea - şi pe omul care se afla sub robia păcatului şi a morţii - încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (In. 3, 16). (…) Primind, aşadar, fire omenească şi gustând din paharul morţii, Fiul lui Dumnezeu i-a salvat pe toţi cei din iad, înviind a treia zi cu trupul din mormânt, iar prin Învierea Sa cu trupul, toţi cei ce-L aşteptau au fost ridicaţi din moarte la viaţă, de la întuneric la lumină şi de pe pământ la cer. (…)

În aceste 40 de zile, după Înviere, Iisus Hristos, noul Adam, S-a arătat multora, cu trupul înviat şi nestricăcios, întreg şi nevătămat de acul morţii, aşa cum fusese trupul lui Adam cel vechi, înainte de căderea în păcat. Aşadar, în zorii zilei celei dintâi a săptămânii, mai înainte de răsăritul soarelui şi mai înainte de a întâlni orice făptură omenească, Fiul lui Dumnezeu înviat Se arată mai întâi Preacuratei Maicii Sale. Aceasta devenind, astfel, cel dintâi văzător şi martor al Învierii lui Hristos.

Chiar dacă Sfinţii Evanghelişti nu consemnează acest lucru, pentru a nu pune cineva la îndoială mărturia unei mame în favoarea fiului ei, este de neconceput ca Fiul să nu se arate mai întâi Maicii Sale, cu trupul înviat şi biruitor asupra morţii; acestei Mame care L-a purtat în pântece şi L-a hrănit ca pe un Prunc la sânul ei, acestei Mame care a păşit cu inima sfâşiată de durere pe urmele Fiului ce-şi ducea crucea însângerată până pe Golgota, acestei Mame prin inima căreia a trecut durerea ca o sabie în momentul crucificării, acestei Mame care a rămas lângă picioarele crucii în timp ce toţi ceilalţi s-au ascuns de frica iudeilor, acestei Mame care, împreună cu Iosif şi cu Nicodim, a aşezat trupul Fiului ei într-un mormânt nou din grădina lui Iosif din Arimateea. Această Mamă, Maica lui Hristos Dumnezeu, după ce Iosif şi Nicodim s-au retras, a rămas singură la mormânt, contemplându-l şi aşteptând neadormită, priveghind ferită de ochii lumii, într-o chilie alăturată, care se poate vedea şi astăzi. Acolo a aşteptat Fecioara Maria Învierea Fiului ei, pentru că ea ştia că Fiul ei este Fiul lui Dumnezeu, Creatorul vieţii şi începătorul învierii noastre, pe Care mormântul şi moartea nu-L pot înghiţi.

De aceea, mai înainte de orice, Fiul lui Dumnezeu se arată mai întâi Maicii Sale, care rămăsese neclintită lângă mormânt, zicându-i: „Bucură-te, Maică, şi te veseleşte întru învierea Celui născut al tău“, iar îngerul Gavriil din uşa mormântului i-a strigat: „Bucură-te, că Fiul tău a înviat a treia zi“ (Axionul Învierii). Aşadar, în ceasul în care celelalte femei mironosiţe Îl căutau pe Iisus printre cei morţi, Preacurata Maică îşi văzuse deja Fiul înviat şi întru slavă, văzuse marile minuni care au însoţit momentul Învierii, văzuse cum îngerul deodată rostogolise piatra de la uşa mormântului şi cum străjerii alergau speriaţi strigând: „Hristos a înviat!“ De aceea, Maica Domnului este cea dintâi văzătoare şi martor al strălucitei Învieri a lui Hristos.

„Mă iubeşti?“

S-a arătat apoi Hristos, în dimineaţa Învierii, Mariei Magdalena căreia i-a zis: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“ (In. 20, 17). A călătorit apoi, în ziua Învierii, cu doi ucenici de la Ierusalim spre Emaus, cu care a stat la masă şi care L-au recunoscut în momentul frângerii pâinii, încât ziceau „unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?“ (Lc. 24, 32). Spre seară, a venit Hristos la ucenicii Săi, care se aflau la Ierusalim cu uşile încuiate de frica iudeilor şi le-a dat cel mai sfânt dar, darul preoţiei, precum şi puterea de a lega şi dezlega pe oameni de păcatele lor: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer“ (Mt. 18, 18).

A opta zi după Înviere, pe când ucenicii erau din nou împreună, înconjuraţi de o mare mulţime de popor, iar Toma, care mai înainte fusese îndoielnic, era şi el în mijlocul lor „a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios.“ Iar Toma a răspuns şi a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (In. 20, 26-28). (…) 

Momentul cel mai înduioşător de la Marea Tiberiadei este cel al reaşezării lui Petru în treapta Apostoliei, din care căzuse prin întreita lepădare de Hristos, în curtea lui Pilat, de unde Petru „ieşind afară, a plâns cu amar“ (Mt. 26, 75). Inima lui Petru a plâns neîncetat, în fiecare zi şi în fiecare noapte, din momentul lepădării sale de Hristos, până când, pe malul mării, Hristos îi pune din nou credinţa la încercare, îl iartă şi-l primeşte din nou, ca pe fiul risipitor, în treapta şi slujirea apostolică zicându-i: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“, iar Petru Îi răspunde: „Doamne, Tu ştii toate - Tu cunoşti inima mea, Tu cunoşti lacrimile mele, voinţa mi-o vezi şi suspinurile mi le auzi -, Tu ştii că Te iubesc.“ Atunci Iisus, fără a-i acorda prin aceasta vreun loc special între Apostoli, i-a zis: „Paşte oile Mele!“ (In. 21, 17). Această dragoste şi îngăduinţă pe care Iisus a arătat-o lui Petru, fără să-i mai amintească de greşeala sa, va trebui să o arate şi el faţă de oile încredinţate lui spre păstorire. „Mă iubeşti?“, este ultima întrebare pe care Mântuitorul, după Învierea Sa din morţi, o adresează tuturor oamenilor şi fiecărei generaţii până la sfârşitul veacurilor. Cea din urmă întrevedere a lui Hristos cu ucenicii Săi se petrece într-a 40-a zi după Înviere, când „cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Mt. 28, 16-20). (…)

„Eu cu voi sunt“

Omenirea mileniului trei nu va putea nega şi nici ignora existenţa lui Hristos, prezenţa Sa istorică, morală şi spirituală, pentru că posibilităţile societăţii, ale omenirii, se vor dezvolta. (…) Astfel, omenirea va ajunge la cunoaşterea la care a ajuns marele ucenic Toma, atunci când a pus mâna în coasta lui Iisus şi a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu...“ (In. 20, 28) (…) Iisus a primit să fie răstignit şi să moară între cei mai păcătoşi oameni, condamnaţi de justiţia pământească, între doi tâlhari. A primit să fie dezbrăcat de haină, batjocorit şi răstignit. Nu a cerut ajutor nici îngerilor, nici oamenilor, ci i-a iertat pe toţi, rugându-se Tatălui: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“ (Lc. 23, 34), în timp ce în jur se auzeau strigătele: „Răstigneşte-L, Răstigneşte-L!“.

De două mii de ani acest strigăt nu a încetat. Cei ce nu-L cunosc pe Hristos mereu strigă: „Răstigneşte-L!“, ucigând zeci de mii de credincioşi, dărâmând altare, pustiind biserici, ucigând pe slujitorii lui Dumnezeu. „Răstigneşte-L“, strigă toţi duşmanii lui Hristos, crezând că astfel Îl vor ucide şi pe Hristos. Însă Fiul lui Dumnezeu, Care „a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând...“, ne-a făgăduit zicând: „iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin“ (Mt. 28, 20).