De la dragoste la libertate și nemurire

În afară de darul vieții, Dumnezeu l-a mai înzestrat pe om, de vreme ce este cea mai aleasă dintre făpturi, cu încă trei daruri: dragostea Sa, libertate și nemurire. Dintre acestea trei - deși toate inevitabile și implacabile -, dragostea Lui este și necondiționată, în vreme ce libertatea și nemurirea ne provoacă și ne responsabilizează, deopotrivă.
Dragostea constituie și motivul crea­ți­ei, dar și al re-creației noastre - prin patima Domnului de pe Golgota -, așadar al existenței noastre întregi, pentru că Dumnezeu ne-a creat din dragoste, ne-a recreat apoi, prin Jertfa Sa pe Cruce, tot din dragoste (In. 3, 16) și ne guvernează existența tot cu dragoste (1 In. 4, 8, 16).

Dragostea lui Dumnezeu este, deci, răspunsul la întrebarea pe care ne-am pus-o, poate, cu toții în aceste zile, în care L-am văzut pe Hristos pătimind loviri, batjocuri de tot felul, răstignire și moarte: de ce a acceptat Hristos să pătimească toate acestea? Răspuns: din dragoste pentru noi. Căci, spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Mai mare dragoste decât aceasta, nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13).

Dar Dragostea Domnului față de noi este nu doar necon­diționată, ci și nesfârșită, potrivit Apostolului neamurilor, care spune că „dragostea nu moare niciodată” (1 Cor. 13, 8), ceea ce transformă darul Său în sursa celei mai mari iubiri din câte au existat vreodată în lume.

Libertatea, celălalt dar oferit de Dumnezeu oamenilor, departe de a fi unul otrăvit ori o capcană - după cum consideră necre­din­cioșii - ne onorează, pentru că ne oferă șansa de a deveni dumnezei după har (In. 10, 34). Fără libertate nu am putea trăi bucuria împlinirii și devenirii în Dumnezeu. E adevărat, nu am mai fi cunoscut nici suferința drept consecință a răului liber preferat, dar am fi fost roboți, iar nu oameni; am fi fost computere, bine construite și înzestrate - pe deasupra și cu rațiune -, dar absolut neputincioase și iresponsabile prin ele însele.

Sub spectrul tragic al sufe­rinței și mai ales în perspectiva sumbră a iadului, probabil că unii oameni ar fi dorit să fi putut respinge libertatea și nemurirea, preferând inocența și iresponsabilitatea celorlalte vietăți create de Dumnezeu, care nu au a răspunde nicicum de existența lor - fapt ce pare a le oferi acelora o libertate superioară. Este cheia în care Dumnezeu înțelege libertatea pe care a rânduit-o omului: l-a zidit rațional, dar și responsabil pentru faptele lui; l-a creat liber, dar și dependent de El și „lumea” Lui, în înțelesul că Dumnezeu nu dă omului libertate absolută, ci o libertate în interiorul universului Său, iar aceasta înseamnă că orice respingere sau încercare de a-L eluda pe El aduce eșec, respectiv suferință. De aceea spunem noi că doar supunerea față de Domnul și de legile Lui aduce libertate. Paradoxal, doar dacă vom rămâne robii Lui vom fi liberi, pentru că numai robia Lui eliberează. Toate celelalte robii aduc dependențe care provoacă suferință, în timp ce robia Lui înnobilează, pentru că ne face, cum am spus, dumnezei după har.

Astfel, libertatea este răspunsul unei alte întrebări pe care și-o pun, de asemenea, mulți: dacă Dumnezeu este așa de bun, de ce există, totuși, suferință pe pământ? Răspuns: din pricina omului care o provoacă, îndeob­ște, prin libera sa alegere!

Nemurirea, ca cel ce va fi cel mai regretat dar de către cei care își folosesc prost liberul arbitru, este și ea pecetea dumnezeirii asupra omului, căci numai acesta, dintre toate făpturile, a fost înzestrat cu suflet nemuritor. Și, din păcate, adeseori nu știe cum să se folosească de acest dar!…

Nemurirea, de care s-a plâns atât de dramatic Luceafărul în opera omonimă a poetului nostru nepereche, de dragul păcatului, va fi și cel din urmă și cel mai mare regret al omului care a respins iubirea Domnului și și-a folosit prost propria libertate. De aceea, nemurirea este răspunsul celei mai de pe urmă nedumeriri: dacă Dumnezeu este așa de bun, de ce există iad, și încă veșnic? Răspuns: pentru că nu suntem doar liberi, ci și nemuritori; pentru că, deși au ales, în mod liber, necomuniunea cu Domnul, nefericiții cetățeni ai întunericului nu vor putea niciodată muri.

Dragii mei,

Oricât de mult ne-a iubit și ne iubește Dumnezeu, totuși nu Și-a negociat și nu Își negociază darurile Sale cu noi: ne iubește necondiționat, ne dă libertatea de a alege, dar ne responsabilizează și cu darul nemuririi. Aceasta este „robia” Sa și ceea ce trebuie să înțelegem noi prin conceptul de „robi” ai lui Dumnezeu:

• ne-a dat viață, dar nu și dreptul de a renunța la ea;
• ne-a oferit iubirea Sa, dar nu și putința de a scăpa de aceasta;
• ne-a dăruit libertate, dar nu și posibilitatea respingerii ei;
• ne-a dat nemurirea, dar nu și putința ieșirii de sub autoritatea Sa.

Astfel, drumul creației se constituie într-unul foarte bine definit și ireversibil, fapt ce ne obligă la seriozitate și responsabilitate deplină față de chemarea noastră. Ne-a iubit, ne-a creat - și încă liberi și nemuritori -, apoi iarăși ne-a iubit, când Și-a dat viața pentru noi, a înviat din morți și ne-a înviat și pe noi prin învierea Sa… Iată ce a făcut Domnul pentru noi! Nu vi se par suficient de generoase darurile Sale? Sau vi se par ofensa­toare?!... Ce v-ați fi așteptat? Să fiți dumnezei egali cu El? Să-I fiți rivali? Au încercat-o Lucifer și protopă­rinții noștri și au eșuat lamentabil (Fc. 3, 5-7)!... Nu credeți că sunt arhisuficiente dragostea Lui, libertatea și nemurirea pentru a fi fericiți? De unde, deci, apetența aceasta insolentă de a pune la îndoială iubirea Domnului? De unde indolența de a-I reconsidera darul libertății și de unde filonihilismul acesta de a prefera neantul în locul nemuririi? Ce ați fi vrut? Să ne urzească Dumnezeu existența stând la taclale cu noi și întrebându-ne pe fiecare dacă nu cumva preferăm nihilismul în locul credinței? Autonomia deplină în locul poruncilor Sale și neantul în locul vieții veșnice?

De aceea, într-o zi sfântă ca aceasta, să dăm slavă sfântă lui Dumnezeu pentru statutul cel mai de preț pe care l-a dat El oamenilor, între toate făpturile pământului; pentru cele mai alese daruri cu care l-a înzestrat pe om. Să-I purtăm recunoștință pentru dragostea Sa, să-I aducem mulțumiri pentru darul libertății și, mai ales, să-I arătăm că știm să prețuim așa cum se cuvine nemurirea la care ne-a făcut părtași.

Să nu irosim asemenea daruri cu care Dumnezeu, în marea Sa iubire, a conceput și a sortit pe om încă dintru început, ci să ne trăim viața în lumina învățăturii Lui, să iubim iubirea Lui și să valorificăm responsabil libertatea cu care ne-a dăruit, dacă vrem să ne binecuvânteze nemurirea sau veșnicia cu fericire sfântă!

Hristos a înviat!

† Sebastian,
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor