Domnul Păcii

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14) La începutul zidirii toate erau foarte bune, peste tot domnea pacea, armonia şi înţelegerea.

Ne relatează Sfânta Scriptură că „a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, erau bune foarte” (Facere 1, 31). Îşi continuă Moise referatul creaţiei spunându-ne că „a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facere 2, 9).

Pe om l-a pus stăpân peste întreaga făptură: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!»” (Facere 1, 28).

Toate erau în armonie şi toate i se supuneau omului. Iar omul, creat după chipul lui Dumnezeu, „era o fiinţă ireductibilă şi incomparabilă” (Pr. Prof. Ion Bria, „Dicţionar de teologie ortodoxă”, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 272). Omul „era curat de pornirile rele şi cu o tendinţă spre binele comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, dar nu întărit în această curăţie şi în acest bine. El era conştient şi liber, iar în conştiinţă şi libertate avea tendinţă spre cele bune” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologie Dogmatică” I, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 410).

Tocmai această libertate, folosită rău la sugestia diavolului, l-a dus la prăbuşire pe om. El ştia că Dumnezeu i-a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Facere 2, 17). Diavolul, care este principiul distructiv, a cărui ţintă este păcatul, ura, dezbinarea, minciuna, vine insidios şi le zice: „Nu, nu veţi muri” (Facere 3, 4). Şi bietul om a mâncat. Urmarea ne-o arată Sfântul Pavel: „Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Romani 5, 12). Colindele, în mod tradiţional, descriu prăbuşirea: „- Raiule, grădină dulce, / Eu din tine nu m-aş duce / De mirosul florilor, / De dragul îngerilor” (Conf. Univ. Ioan Bocşa, „1484 Colinde”, Alba Iulia, 1999, p. 468).

Ne spune Părintele Stăniloae că „pentru stăpânirea strânsă ce o pun pe cei pătimaşi, se vorbeşte şi de un fel de posedare a acestora de către demoni, şi de un fel de încorporări, de apariţii ale lor” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit, p. 461).

Ce se întâmplă cu omul căzut vedem foarte bine noi toţi. Sfântul Apostol Pavel spune „că vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3, 2-4).

În anul sărbătoririi Jubileului Marii Uniri, unire care a fost posibilă datorită faptului că la 1 Decembrie 1918 înaintaşii noştri erau uniţi „în cuget şi-n simţiri”, observăm în jurul nostru o discordie distrugătoare. De ce? Pentru că oamenii nu-şi mai pun problema vieţii spirituale normale. Şi lucrul acesta se întâmplă de jos până sus, de la omul simplu până la cei cu înalte demnităţi. Unde sunt marii lideri ai neamului nostru din acel an astral pentru noi: Miron Cristea, Iuliu Hossu, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voievod, Caius Brediceanu, George Pop de Băseşti şi toată ceata marilor luptători pentru unitate!?

Profesorul Teodor Popescu face un rechizitoriu al societăţii noastre: „se urăşte, se înşeală, se minte, se calomniază, se jură strâmb, se doreşte bunul altuia; unii se îmbată, unii se învrăjbesc, se ceartă; se bat, se duşmănesc, soţii se despart, se strică tinerii şi copiii, se înjoseşte în mulţi oameni chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Teodor M. Popescu, „Îndrumări pentru preoţi”, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2014, p. 26).

Părintele Ion Agârbiceanu, susţinător al Marii Uniri, în chip profetic, scria referitor la România Mare: „Tu știi cât am dorit să te văd așa cum ești acum: cu toate lanțurile sfărâmate să strălucești de întreaga ta tinerețe și fru­musețe... Şi, iată, în jurul tău e larmă şi alergare, oamenii se zbat după lucruri trecătoare, şi tu veşnică frumuseţe, veşnică avuţie, eşti dată uitării” (Ion Agârbiceanu, „Două iubiri”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 390).

Din această stare de prăbuşire şi de răutate ce se întinde cine ne poate scoate? Cine ne poate aduce pacea şi armonia de care avem atâta nevoie? El, Domnul Păcii!

Înainte cu sute de ani de naşterea Domnului, Profetul Isaia Îl vedea coborât pe pământ: „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5).

Naşterea lui a avut loc la plinirea vremii, în anul 750 de la întemeierea Romei. Sfântul Apostol Pavel ne spune că la „plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5).

Trăsăturile Împărăţiei pe care o va întemeia El sunt unele speciale. În această Împărăţie „lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca boul va mânca paie; Pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna” (Isaia 11, 6-8).

Aceste metafore minunate subliniază pacea şi armonia ce vor domni în Împărăţia Domnului Hristos. Şi cei ce-şi pun cu seriozitate problema trăirii creştine ajung la această stare de spirit. De fapt, la Naşterea Mântuitorului corul îngeresc cânta „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).

Părinţii Patericului se străduiau să trăiască în spiritul Evangheliei lui Hristos şi, cum El e Domnul Păcii, încercau şi ei să fie oamenii păcii. Doi dintre ei s-au întrebat odată: cum e când se ceartă oamenii? Iată cum e, zise unul, vezi piatra aceasta? Eu zic că-i a mea, iar tu zici că-i a ta. Şi au început cearta: piatra aceasta-i a mea, zice unul! Celălalt: dacă-i a ta ia-o şi du-te! N-au fost în stare să se certe pentru că trăiau în spiritul dragostei lui Hristos.

Pe măsură ce omul se apropie de Hristos, se apropie şi de semenul său. Părintele Stăniloae ne propune acest exerciţiu de imaginaţie: închipuie-ţi un cer cu o circumferinţă imensă. Pe circumferinţă stau toţi oamenii de pe glob. În mijlocul cercului e Hristos. De la fiecare om pleacă o rază către Hristos. Oamenii pot călători pe rază către Hristos sau în sens invers. Cei ce se apropie de Hristos se apropie şi de semenii lor, care şi ei călătoresc spre centru. Cei ce o iau invers se îndepărtează de Hristos, dar se îndepărtează şi de semenii lor.

Domnul Iisus Hristos e Domnul Păcii. La naşterea Lui îngerii au cântat: „între oameni bunăvoire”. Oamenii care-şi pun problema spirituală sunt oameni buni. Ei Îl urmează pe Hristos şi-I ascultă îndemnul: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

Pe bună dreptate zice Ernest Bernea că „bunătatea, izvorând din dragoste şi trecând prin blândeţe, se împlineşte în milă şi mângâiere. Milă înseamnă suferinţă la suferinţa altuia. Mângâierea este acea stare lăuntrică legată de setea de mai bine, în înţelesul luptei pentru alungarea răului şi a durerii” (Ernest Bernea, „Îndemn la simplitate”, Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 102).

Evanghelia Mântuitorului ne învaţă să fim buni, să fim oamenii păcii. „Ca să putem cunoaşte şi preţui cum se cuvine esenţa creştinismului, mai întâi trebuie să cercetăm şi să studiem Evanghelia; Biblia, în general, şi Evanghelia, în special” (Ilarion V. Felea, „Religia iubirii”, Editura Diecezana, Arad, 1946, p. 363). Şi vom realiza faptul că iubirea, pacea şi armonia constituie esenţa creştinismului.

Salutul şi binecuvântarea Domnului Hristos este „Pace vouă” (Ioan 20, 19). Binecuvântarea preotului la Sfânta Liturghie şi la alte celebrări este „Pace tuturor”. Şi această binecuvântare o face din cel mai sfânt şi mai important loc pentru viaţa noastră duhovnicească: o face din biserică.

În biserică, Mântuitorul îi învaţă pe oameni să fie oamenii păcii. În Psalmul 83 citim: „cât de iubite sunt lăcaşurile Tale, Doamne al puterilor!... Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta, în vecii vecilor te vor lăuda” (Psalmul 83, 1 şi 5).

Noi dăm slavă lui Dumnezeu că în acest an jubiliar, pe 25 noiembrie s-a sfinţit Catedrala Naţională, ctitorie pentru veşnicie. Iar pe plan local s-au sfinţit bisericile frumoase ale Mănăstirilor Râşca Transilvană şi Mihai Vodă și Biserica „Schimbarea la Față” din Cluj. Din aceste ctitorii, şi din toate celelalte, Domnul Hristos care S-a născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire ne învaţă să fim oamenii păcii.

Pacea, armonia şi binecuvântarea Lui v-o dorim, iubiţi fraţi şi surori, cu prilejul Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei.