Iisus Hristos, Calea către bucuria veşnică

"Dar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor" (Matei 2, 12). În acest mare praznic împărătesc al Naşterii Domnului suntem prezenţi cu toţii la Sfânta Liturghie. Dragostea faţă de Mântuitorul întrupat ne determină şi pe noi, ca pe magi, să venim în faţa Lui şi să-I aducem cel mai preţios dar pe care I l-am putea oferi: inima noastră. Aşa spune şi colindul "Floricica": "Şi eu mică floricea/ Îi aduc inima mea".

Este adevărat că inima noastră nu-i de-o puritate absolută. Dar Domnul Hristos o primeşte aşa cum este. Oamenii cu viaţă curată adeseori au observat că, la Liturghie, după ce Duhul Sfânt preface prescura şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, în potir se află un Prunc minunat înjunghiat. Noi cei prezenţi la Liturghie ne prosternăm în faţa Lui şi-I aducem inima noastră aşa cum este ea, apoi ne nutrim cu Trupul şi Sângele Lui. Pe cât am putut, am albit-o prin post şi fapte bune, dar, mai ales, prin spovedanie. (...) Aşa şi noi, păcătoşii, îi dăruim inima noastră cu păcatele ce au pângărit-o. Şi El o curăţeşte şi o primeşte. După ce ne-am împărtăşit, mulţumindu-I Îi cerem: "Îndreptează calea noastră, întăreşte-ne pe toţi în frica Ta; păzeşte viaţa noastră, întăreşte paşii noştri, pentru rugăciunile şi mijlocirile slăvitei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria şi pentru ale tuturor sfinţilor Tăi".

Calea uşoară, a viciului

De fapt, şi magii, după ce L-au întâlnit pe Pruncul Mântuitor şi I s-au închinat aducându-I daruri, au luat "înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, şi pe altă cale s-au dus în ţara lor" (Matei 2, 12). Chiar dacă Irod le poruncise, atunci când au ajuns la Ierusalim şi i-a trimis la Betleem, zicându-le: "Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie" (Matei 2, 8), aflându-L, nu s-au mai întors. S-au dus acasă pe altă cale.

Din perspectiva pământească, întoarcerea la Irod, la anturajul lui, la modul lui de viaţă, ar fi fost mult mai ispititoare. S-ar fi putut pricopsi cu daruri, cu demnităţi şi cu tot ce poate oferi un trai lipsit de griji şi îmbelşugat. Au preferat alternativa sobră, cumpătată şi cuminte pe care le-o oferea cealaltă cale, calea lui Hristos. Calea cea strâmtă şi dificilă, dar care se termină cu bucuria deplină. (...)

Este mult mai uşor să umbli pe calea cea lată, care nu-ţi impune nici o cenzură morală, nu-ţi cere nici un fel de preocupare spirituală, nu-ţi cere să participi la Liturghie, nu-ţi cere să faci acte de caritate, îţi îngăduie să te înfrupţi din toate desfătările ce ţi le oferă patima dar, din nefericire, duce la prăbuşire. Calea uşoară e aceea a viciului şi calea obositoare şi aspră e cea a virtuţii. Pe cea uşoară călătoreşte mulţime mare, iar pe cea obositoare lume puţină, pentru că e strâmtă şi grea. Capătul ei, însă, ajunge în bucuria veşnică.

Omul "civilizat" al veacului nostru, trăind în spiritul ce domnea şi la curtea lui Irod, are următoarea deviză de viaţă: "să mănânce bine, să îndrăgească femei frumoase, să fure şi să exploateze pe cei slabi, să doarmă în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, să se închine la icoanele rotunde ale banului, devenit un adevărat dumnezeu făcător de minuni". El e stăpânit de două patimi mari: banul şi trupul. Iar aceste patimi îşi găsesc satisfacţie pe calea cea lată, pe calea lui Irod. (...)

Cine ajunge lângă ieslea din Betleem nu se poate să nu-şi schimbe calea. O legendă pioasă intitulată "În noaptea sfântă" ne spune că un cioban cărpănos, cu năravul lui Irod, n-a vrut să-i dea cărbuni dreptului Iosif pentru a-I face foc Pruncului Iisus. Dar, ajungând în faţa ieslei sfinte, şi-a schimbat calea şi, "îndată ce arătă că şi el poate fi milos şi bun, i se deschiseră ochii şi văzu ceea ce până atunci nu putea vedea şi auzi. Vedea în jurul lui o horă de îngeri cu aripile de argint şi fiecare înger ţinea în mână câte o alăută şi toţi cântau cu glas mare, căci în noaptea aceasta se născuse Mântuitorul".(...)

Este clar: cel ce merge pe calea luminii face fapte bune. Nu spune oare Mântuitorul: "aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Matei 5, 16)? Cei ce au apucat-o pe o altă cale, pe calea Luminii, fac fapte bune şi sunt însoţiţi de îngerii lui Dumnezeu. Aşa şi magii s-au dus pe altă cale în ţara lor. (...)

Prilej de reînnoire duhovnicească

Învăluiţi de dalbele datini ale Crăciunului, credem că vom pleca de la Liturghie, din faţa ieslei din Betleem, pe o altă cale.(...) Magii s-au cutremurat în faţa acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale. Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit "făpturi noi". Aşa şi pentru noi, Crăciunul nu trebuie să rămână doar o frumoasă sărbătoare folclorică, ci, nădăjduim, să fie prilej de reînnoire duhovnicească. Un creştinism festivist, care nu mobilizează, nu ajută la nimic.

Ştiu că sunt şi credincioşi care-şi pun serios problema vieţii spirituale, care-şi pregătesc ieslea sufletului prin post şi spovedanie pentru a-L primi pe Hristos. Ei, cu siguranţă, se întorc acasă pe calea cea strâmtă. Pentru ei şi pentru rugăciunile lor, Dumnezeu ne priveşte cu drag şi cu îngăduinţă. Datorită staturii lor morale, datorită cuminţeniei lor, încă mai este respirabilă atmosfera înconjurătoare. Ei sunt "sarea pământului" (Matei 5, 13), care nu îngăduie să se altereze total societatea omenească. Ei sunt oamenii buni, iar "bunătatea nu poate veni din nimic şi nici din întunericul făpturii noastre căzute. Bunătatea este expresia fiinţei renăscute, a prezenţei duhului viu în noi". Bunătatea vine din Hristos Cel născut în ieslea Betleemului.

Oamenii de caracter, care-şi iau în serios viaţa lor spirituală, nu-şi mai permit să se întoarcă la Irod. Şi, când spunem "Irod", nu ne gândim numai la personajul istoric care, pe vremea Naşterii Domnului Hristos, îşi trăia ultima parte a vieţii, ci la tipul de om pe care-l reprezintă. Pentru că acest tip de om este cel râvnit în vremurile noastre. (...)

Irod era un aşa-zis "om realist", nu umbla după himere şi se cantona în timpul prezent, pe care-l dorea veşnic, de aceea a ridicat edificii vrednice de invidiat. Când magii din Răsărit, porniţi la drum dintr-o credinţă puternică, l-au întrebat despre Hristos, le-a spus cu viclenia care-l caracteriza: "Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui" (Matei 2, 8).

Nu umbla el după himere - lăsându-le pe acestea pe seama visătorilor şi a plebei -, dar, pentru a salva aparenţele, mima interesul pentru fenomenul religios. Aşa se face că pe magi i-a trimis să-L caute pe Hristos.

Totuşi, nu toţi marii conducători au fost indiferenţi din punct de vedere religios. Anul viitor, de pildă, se împlinesc 1700 de ani de când Sfântul Împărat Constantin, prin edictul de la Milano, a dat libertate creştinismului. El şi cu Sfânta sa mamă Elena au avut o deosebită viaţă religioasă. De aceea, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod dedică anul 2013 Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Ei, spre deosebire de împăraţii de dinainte, au apucat-o pe altă cale. Să ne ajute Domnul Hristos, Cel născut în ieslea Betleemului, ca şi noi, de la Crăciun, să o apucăm pe altă cale.

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului