Îndumnezeirea firii omeneşti în Domnul nostru Iisus Hristos

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa!” (Psalmul 117, 24), grăieşte psalmistul David, iar aceste cuvinte au fost preluate în cultul Bisericii, fiind rostite atât în noaptea Sfintelor Paşti, cât şi pe parcursul întregii Săptămâni Luminate, la începutul Sfintei Liturghii, când preotul înconjoară şi tămâiază Sfânta Masă, exprimând, prin aceasta, bucuria întregii comunităţi creştine pentru biruinţa vieţii asupra morţii.

Cu toate că Domnul Hristos a fost arestat, condamnat la moarte şi răstignit pe neaşteptate, El nu a fost luat prin surprindere de evenimentele petrecute în Ierusalim, pentru că a suferit moartea de bunăvoie, iar în decursul activităţii Sale publice şi-a anunţat de mai multe ori patimile şi învierea, pentru a-i pregăti pe Sfinţii Apostoli în vederea celor ce se vor petrece cu El (…) Domnul Hristos a acceptat, de bunăvoie, arestarea şi condamnarea Sa la moarte, pentru că Îşi încheiase misiunea de Mântuitor al lumii, după cum I-a mărturisit lui Dumnezeu Tatăl în timpul rugăciunii din Ghetsimani, după Cina cea de Taină: „Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 4-5).

Când agonia Domnului Hristos pe cruce s-a încheiat, Acesta „a zis: «Săvârşitu-s-a!». Şi, plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi au înviat, şi ieşind din morminte după învierea Lui, au intrat în Sfânta Cetate şi s-au arătat multora. Iar sutaşul şi cei care-L păzeau pe Iisus împreună cu el, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: «Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!»” (Ioan 19, 30 şi Matei 27, 51-54). Din ultimele cuvinte rostite de Mântuitorul pe cruce constatăm că opera de răscumpărare a lumii, care a început odată cu naşterea Lui ca om din Sfânta Fecioară Maria, a culminat prin moartea Sa pe cruce.

În urma morţii Domnului Hristos, trupul Acestuia a rămas pe cruce, iar sufletul I-a coborât la iad, pentru a elibera de acolo sufletele drepţilor Vechiului Testament.

Moartea Mântuitorului pe cruce este manifestarea iubirii neţărmurite a lui Dumnezeu faţă de om, pentru „că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-Însul. Întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca noi să viem printr-Însul. Întru aceasta este iubirea: nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (Ioan 3, 16-17 şi I Ioan 4, 9-10).

Moartea Domnului Hristos făcea parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii şi de biruire a Satanei, fiindcă „pentru aceasta S-a arătat în lume Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3, 8).

Moartea Mântuitorului a avut mai multe scopuri

Întrucât în Grădina Edenului Adam şi Eva s-au lăsat amăgiţi de cuvintele diavolului, căzând în neascultare faţă de Dumnezeu, primul scop al jertfei Domnului Hristos pe cruce a fost acela al împăcării oamenilor cu Dumnezeu (…) Prin neascultarea faţă de Dumnezeu, oamenii au intrat de bunăvoie în robia diavolului, tiran de neînvins, care ne stăpânea după legea celui mai tare. Apostolul neamurilor a afirmat că Mântuitorul a murit pe cruce, „pentru ca prin moarte să-l surpe pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul” (Evrei 2, 14), realizându-se prin aceasta cel de-al doilea scop al jertfei Domnului Hristos.

Prin biruirea diavolului a fost şters zapisul prin care acesta ne ţinea în robie. Sfântul Apostol Pavel le-a scris în acest sens colosenilor: „Iar pe voi, cei ce eraţi morţi în greşelile voastre şi în netăierea împrejur a trupului vostru, Iisus v-a făcut vii împreună cu El, iertându-vă toate greşelile, ştergând zapisul ce era asupra noastră, potrivnic nouă prin opreliştile lui, pe care ni l-a luat din cale pironindu-l pe cruce; prin care a biruit începătoriile şi stăpâniile” (Coloseni 2, 13-15).

Cel de-al treilea scop al morţii Mântuitorului pe cruce a fost restaurarea firii umane căzute şi alterate de păcat. Astfel, în cartea profetului Isaia citim că Domnul Hristos „a purtat păcatele noastre şi pentru noi a răbdat durere. Şi noi socoteam că de la Dumnezeu se află El întru durere, chinuri şi necaz. El însă pentru păcatele noastre a fost rănit şi pentru fărădelegile noastre a pătimit. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5). Sfântul Apostol Petru reia cele afirmate de „Evanghelistul Vechiului Testament”, spunând că Mântuitorul „a purtat în trupul Său păcatele noastre, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii; El, cu a Cărui rană v-aţi vindecat” (I Petru 2, 24) (…)
Diavolul l-a amăgit pe om în Grădina Edenului, deci, tot un om trebuia să-l învingă pe vrăjmaşul, de aceea, Domnul Hristos l-a biruit pe diavol ca om, iar nu ca Dumnezeu. Dacă Mântuitorul nu ar fi fost om, vrăjmaşul nu ar fi fost învins pe drept. Diavolul l-a înşelat pe om în rai, însă el însuşi a fost înşelat de forma umană a Domnului Hristos, pentru că aruncându-se ca o fiară asupra Lui, spre a-l supune împărăţiei sale şi morţii, a căzut înfrânt, orgoliul şi lăcomia fiindu-i pedepsite (…)

De vreme ce „păcatul, odată săvârşit, aduce moarte, fiindcă plata păcatului este moartea” (Iacob 1, 15 şi Romani 6, 23), iar „pe pământ nu este un om drept care să facă binele şi să nu păcătuiască” (Ecclesiast 7,20), la toţi oamenii moartea este o consecinţă a păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale. Întrucât Domnul Hristos „nu a săvârşit niciun păcat” (I Petru 2, 22) El nu era dator să moară, de aceea moartea Lui nu a fost o consecinţă a păcătoşeniei, ci un scop, iar urmarea ei a fost învierea, care nu doar a biruit moartea, ci a depăşit-o cu mult. Sfântul Apostol Pavel a scris în acest sens: „Aşa este şi cu învierea morţilor: Se seamănă trupul întru stricăciune, învie întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, învie întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, învie întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 42-44). (…)

Astfel, învierea Mântuitorului nu înseamnă simpla revenire a timpului pierdut prin moarte. Prin înviere Domnul Hristos nu revine la o viaţă muritoare, la suferinţele ei actuale, pentru a relua pelerinajul unei vechi condiţii. Învierea nu este reîntoarcere, ci trecere dincolo de moarte, biruire a ei. În Mântuitorul se întâmplă ceva cu moartea, ceva cu totul neobişnuit, ceva care nu aparţine acestei lumi, ceva cu totul nou, care înseamnă simplu: moartea morţii, anularea ei definitivă în existenţa primului-născut din morţi, Domnul Hristos, deci anularea tragicului. Învierea nu este din lumea aceasta, dar este pentru lumea aceasta. Este un dar de sus care depăşeşte infinit structurile acestei lumi. Învierea este o revelaţie, o revărsare a harului, care nu desfiinţează natura umană, ci o transfigurează. Ea apare ca o erupţie, dând o nouă existenţă şi faţă firii noastre.

Prin opera Sa de răscumpărare a lumii, Mântuitorul l-a biruit pe diavol şi l-a readus pe om la starea sa dintru început. Cu toate acestea, lucrarea Domnului Hristos este mai mult decât o simplă restaurare a stării de dinaintea căderii în păcat, căci firea omenească, prin enipostazierea ei în persoana Fiului lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea Acestuia, se naşte la un nou mod de viaţă, se îmbogăţeşte şi se umple de slava nesfârşită a dumnezeirii. Odată cu crearea ei, din nou, în Domnul Hristos, omenirea ajunge la o stare pe care nu o cunoscuse la prima ei creare, este vorba despre îndumnezeire.

Îndumnezeirea firii omeneşti în Domnul nostru Iisus Hristos constă în înălţarea acesteia, prin har, şi pătrunderea ei de către energiile dumnezeieşti necreate; ori în faptul că Duhul Sfânt, Care Se odihneşte din veci asupra Fiului lui Dumnezeu, Se odihneşte de acum şi asupra omenităţii Sale.

Prin înălţarea Lui cu trupul la cer, care a avut loc la patruzeci de zile după învierea Sa din morţi, Mântuitorul i-a adăugat firii Sale omeneşti slavă peste slavă şi cinste peste cinste, ridicând-o mai presus de îngeri şi fixând-o în sânul Sfintei Treimi, izvorul ultim al îndumnezeirii definitive, care este iubirea veşnică dintre Persoanele Sfintei Treimi (…)

Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a născut, nu a murit, nu a înviat şi nici nu S-a înălţat cu trupul la cer pentru Sine, ci pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Aşa cum El a înviat, cu toţii vom învia, la a doua Lui venire, când vom fi judecaţi pentru gândurile, cuvintele şi faptele noastre, în funcţie de care vom primi răsplată sau pedeapsă veşnică. Drept aceea, să împlinim poruncile lui Dumnezeu, străduindu-ne, pe cât ne stă în putinţă, să ne ferim de păcat şi să împlinim cât mai multe fapte bune, pentru a auzi la judecata de apoi cuvintele Dreptului Judecător: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci Îi vor răspunde drepţii, zicând: «Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?». Şi răspunzând Împăratul, le va zice: «Adevăr vă spun, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut»” (Matei 25, 34-40).