Învierea Domnului - Taina vieţii veşnice

† Gherasim, prin Harul lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Râmnicului, iubitului nostru cler, cinului monahal şi tututor dreptmăritorilor creştini, din această de Dumnezeu păzită eparhie: har, milă, pace şi bucurie, arhiereşti şi părinteşti binecuvântări!

Ne-a binecuvântat Bunul Dumnezeu cu zile de viaţă ca să ajungem să preamărim şi anul acesta cu rugăciuni şi cântări, cu dor şi bucurie, cu primirea Sfintei Împărtăşanii, strălucita biruinţă asupra morţii a Fiului lui Dumnezeu. Dar în acelaşi timp, această sărbătoare a Paştelui este şi un mare dar al lui Dumnezeu dat nouă ca să prăznuim împreună Învierea lui Hristos, care este un izvor de viaţă dumnezeiască pentru noi în viaţa pământească (pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Bucureşti, 1978, pag. 169). De aceea, Biserica ne adresează îndemnul să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii (Canonul Învierii).

Astăzi inimile creştinilor se bucură, toate chipurile se înseninează, îngrijorările tuturor se risipesc, iar suspinele celor suferinzi încetează pentru că toţi suntem cuprinşi de fiorii unei tainice fericiri.

Învierea Domnului este un prilej de obştească bucurie. Ne bucurăm fiindcă a înviat Hristos Domnul, ne bucurăm fiindcă a biruit adevărul, iar marele izvor al bucuriei de Paşti este acela al bucuriei noastre: că a înviat Domnul cu adevărat (Luca XXIV, 34). Aşa au mărturisit Sfinţii Apostoli şi alţi martori oculari ai Învierii Lui din morţi, care au pecetluit cu sângele lor mărturia aceasta. Ei nu puteau să se înşele, fiindcă au stat cu El de vorbă în timpul celor patruzeci de zile petrecute pe pământ după Înviere. Ei n-au voit să ne înşele nici pe noi, Învierea Domnului reprezentând argumentul credinţei creştine. Dacă n-a înviat Hristos, atunci zadarnică este credinţa noastră... dar Hristos a înviat, începătură făcându-se celor adormiţi (I Corinteni, XV, 20).

Aşadar, să ne luminăm cugetele cu bucuria sfântă a Învierii, când toate s-au umplut cu lumină, şi cerul, şi pământul, şi cele dedesubt, şi să aducem laudă Stăpânului care ne încredinţează că cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan VIII, 12).

Iubiţii noştri fii duhovniceşti,

Bucuria pe care o trăim în ziua Sfintei Învieri este rodul jertfei Mântuitorului Iisus Hristos de pe Cruce care s-a împlinit din nemărginita iubire a Părintelui ceresc faţă de noi oamenii, pentru că Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 16). Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit de bunăvoie ca să slobozească omenirea din robia păcatului, iar prin rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat (Isaia LIII, 5).

Mergând de bunăvoie la Patima Sa şi primind să sufere durerea în firea Sa omenească pătimitoare, Hristos o biruieşte prin firea Sa dumnezeiască nepătimitoare şi-l scoate pe om de sub stăpânirea ei tiranică şi din robia patimilor pricinuite de durere, după cum glăsuieşte cântarea liturgică Suitu-Te-ai pe Cruce, patimile mele vindecându-le cu patima preacuratului Tău trup pe care de voie l-ai purtat (Canonul Învierii).

În moartea lui Hristos au fost nimicite stricăciunea, păcatul, moartea şi puterea celui rău, iar prin înviere dobândim nepătimirea, nestricăciunea şi nemurirea. Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că Cel care l-a făcut pe om (...) Se face El însuşi pătimitor, pentru a vindeca patimile noastre prin Patima Sa; şi astfel, desfiinţând în trupul Său patimile noastre care întrecuseră orice măsură, în marea Sa iubire de oameni reînnoieşte în Duhul, puterile sufletului nostru (Capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării, III, 14).

Mântuirea adusă de Hristos se întinde la toţi oamenii, din toate timpurile prin asumarea personală Ne-am îngropat cu El în moarte, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii, scrie Sfântul Apostol Pavel (Romani VI, 4). Jertfa de pe cruce a Mântuitorului şi Învierea Sa nu se pot despărţi una de alta.

Amândouă izvorăsc din aceeaşi dragoste nemărginită a lui Dumnezeu pentru lume şi prin amândouă s-a dobândit darul de mare preţ al mântuirii.

Aşadar, Jertfa de pe Cruce a fost fapta de răscumpărare a neamului omenesc, iar Mântuitorul Hristos, sfinţindu-ne şi împăcându-ne cu Dumnezeu (Coloseni I, 20), ne-a făcut părtaşi la bucuria Învierii. Astfel, jertfa de pe Cruce este supremul act doveditor al iubirii Lui faţă de Tatăl şi faţă de noi, prin care a biruit moartea şi a înviat ca să înviem şi noi.

Nu se poate vorbi de Înviere fără jertfa de pe Cruce, aşa cum nu se poate înţelege Crucea fără Hristos, Care a fost răstignit pe ea. Răstignirea cea necuprinsă cu mintea şi Învierea cea cu neputinţă de înţeles le propovăduim noi, credincioşii, ca pe o taină negrăită; că astăzi moartea şi iadul s-au prădat, iar neamul omenesc în nestricăciune s-a îmbrăcat. Pentru aceasta cântăm cu mulţumire: Slavă învierii Tale, Hristoase! (Utrenia, Duminica Slăbănogului).

Prin Jertfa de pe cruce păcatul a fost şters, iar prin Înviere moartea a fost nimicită. Astfel, nouă ni s-au deschis porţile vieţii veşnice. Cunoscând înţelesul adânc al Praznicului de astăzi, să cinstim Sfânta Cruce pentru că în ea este chipul jertfei Domnului nostru Iisus Hristos, iar pentru noi care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni I, 18), prin care neamul omenesc primeşte tămăduirea sufletului şi a trupului şi a toată boala (Utrenia, Înălţarea Sfintei Cruci).

Dreptmăritorilor creştini,

Credinţa în Hristos Cel înviat aduce cu sine şi morala învierii, adică purtarea ce se desprinde dintr-o asemenea credinţă, ca să aprindem în sufletele noastre şi iubirea de Dumnezeu, şi iubirea faţă de oameni, pentru că nimeni nu poate sluji cu adevărat lui Dumnezeu dacă nu iubeşte şi nu slujeşte oamenilor. Opera mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu se vădeşte în fiecare moment al ei o lucrare de tămăduire a întregii omeniri, asumată în Persoana Sa şi de restaurare a ei în starea de sănătate spirituală pe care a cunoscut-o dintru început.

Anul acesta, proclamat în Patriarhia Română Anul omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor, suntem chemaţi să descoperim sensurile duhovniceşti ale învăţăturii de credinţă ortodoxă despre Taina Sfântului Maslu, prin aprofundarea pastorală şi practică, prin cercetarea şi îngrijirea bolnavilor.

Sfintele Taine sunt privite drept mijloace de vindecare, Biserica devenind farmacie duhovnicească, unde se pregătesc leacuri pentru noi, ca să ne vindecăm de răni, după cum învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilii la Ioan II, 5).

Taina Sfântului Maslu îşi descoperă şi caracterul comunitar, întrucât la săvârşirea ei participă, alături de preoţi şi bolnavi, şi membrii comunităţii, care se roagă împreună pentru vindecarea celui bolnav. în felul acesta se împlineşte datoria creştinească de a cerceta şi a ne ruga pentru cei bolnavi, însă ne determină şi spre o cercetare mai atentă a celor aflaţi în suferinţă şi necazuri.

Vă îndemnăm pe toţi, preoţi şi credincioşi, să readuceţi bucuria pe chipurile bolnavilor, prin cercetarea acestora, oferindu-le daruri duhovniceşti şi materiale. Zilele acestea, în care trăim bucuria Praznicului învierii Domnului, pentru care ne-am pregătit trupeşte şi sufleteşte, pot fi împodobite şi prin darurile şi vizitele pe care le facem celor din spitale, aziluri sau case de bătrâni, sau celor de lângă noi, pentru ca bucuria să fie deplină.

Iubiţii mei fii şi fiice întru Hristos Domnul,

Pline de lumină şi sfântă bucurie sunt acum şi sufletele noastre pentru că Mântuitorul Iisus Hristos Şi-a dovedit, prin Învierea Sa din morţi, mai întâi dumnezeirea Sa, apoi ne-a încredinţat că noi vom învia şi, în al treilea rând, ne-a arătat rostul şi însemnătatea vieţii noastre pe acest pământ. Cel ce a înviat pe Hristos din morţi v-a face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin duhul Său, care locuieşte în voi (Romani VIII, 11), Înviind din morţi, ne-a arătat că moartea nu este punctul definitiv cu care se încheie viaţa noastră, ci numai o garanţie ce desparte viaţa de aici de cea de dincolo de mormânt, viaţa trecătoare de cea veşnică. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că pentru noi mutarea din această viaţă se numeşte, în loc de moarte, adormire şi somn. Asemenea bobului de grâu care, aruncat în brazdă, învie pentru o nouă viaţă, moartea reprezintă hotarul de trecere pentru veşnicie, după cuvintele Mântuitorului Care ne asigură spunând: Eu sunt învierea şi Viaţa; cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu (Ioan XI, 25).

Spre deosebire de natură, care în fiecare primăvară învie şi apoi intră din nou în întunericul morţii, învierea noastră va fi veşnică. (…)

Adresându-vă acest părintesc cuvânt, vă îmbrăţişez cu dragoste întru Hristos Domnul, Cel ce ne-a dăruit viaţă veşnică prin Învierea Sa, urându-vă să petreceţi Învierea Domnului cu sănătate, bucurie şi pace, sporind spre tot lucrul bun şi bineplăcut lui Dumnezeu.

Hristos a înviat!

Al vostru Arhipăstor, de tot binele doritor şi către Hristos Cel înviat rugător,

† Gherasim

Arhiepiscopul Râmnicului