„Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“

„Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând; Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire.“ (Luminânda Învierii)

Sărbătoarea Învierii Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Paştile Hristos-Izbăvitorul, cea mai mare şi mai luminoasă sărbătoare a întregii creştinătăţi ortodoxe, este, pentru noi toţi, prilejul sfânt şi unic, privilegiul de a ne bucura negrăit şi nesfârşit, pentru că ne-a învrednicit Dumnezeu să fim împreună cu El şi cu Toţi Sfinţii Săi, la marea lumină ce se revarsă, din Împărăţia Cerurilor, peste întregul Univers, la prăznuirea pascală, ale cărei sensuri adânci, duhovniceşti, sunt inepuizabile, bucuriile pascale crescând în intensitate şi putere, în amplitudine şi vigoare, în profunzime şi frumuseţe, pe măsura trecerii noastre prin viaţă, de la întuneric la lumină, din moarte la viaţă, de pe pământ la cer, prin Hristos, cu Hristos, în Hristos, Paştile nestricăciunii, odată cu apropierea noastră de marea trecere, pentru a dobândi nepieritoare aripi, neostoit avânt, neobosite urcuşuri, în veşnicie. Sărbătoarea pascală înseamnă, deci, trecere dincolo, de la robia păcatului, la libertatea înfierii în Duhul lui Dumnezeu, de la întunericul patimilor egoiste, la lumina adusă în om prin sacrificiul mântuitor al Fiului lui Dumnezeu întrupat, din moarte la viaţă. (…) 

Sensurile bogate ale sărbătorii biblice pascale vechi se desprind îndeosebi din Cartea Exodului, Ieşirea, mai ales din capitolele al patrulea, al unsprezecelea şi al doisprezecelea. Ele privesc ieşirea poporului ales, la porunca lui Dumnezeu, dată prin Moise, din pământul idolatru al Egiptului, către pământul făgăduinţei, din robia egipteană, la libertatea alegerii căii propuse de Domnul, spre ţara binecuvântată, preînchipuire a Împărăţiei netrecătoare a cerurilor, întruchipată pe pământ de ceea ce avea să fie Biserica.

Misterul pascal este legat puternic de taina Mielului. (…) Faptul că sângele Mielului i-a ferit pe israeliţi de nimicirea întâilor-născuţi, devine prefigurare a sângelui vărsat pe Golgota de Mielul lui Dumnezeu, sânge care ne curăţeşte, ne spală de păcate şi ne fereşte de moarte, prin moartea pe Cruce a Fiului şi Mielului lui Dumnezeu, Înomenit pentru noi, Paştile noastre, ale credincioşilor. Iar „ziua aceea să fie spre pomenire şi să prăznuiţi într-ânsa însa sărbătoarea Domnului, din neam în neam; ca aşezare veşnică s-o prăznuiţi“ (Ieşire 12, 14). (…)

„Ca un miel spre junghiere S-a adus“

Dacă Paştile antichităţii iudaice comemorează ieşirea din robia egipteană (…) Paştile cele noi sunt chiar Hristos, „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29), aşa cum L-a mărturisit Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, ultimul Prooroc Mare al lui Israel. Aşa L-a văzut şi Marele Isaia, Evanghelistul Vechiului Testament: „ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui!“ (Isaia 53, 7-8).

Aceste cuvinte profetice, care aparţin Sfântului Prooroc Isaia, sunt folosite de preoţi, la rânduiala Proscomidiei, atunci când, din cea dintâi din cele cinci prescuri pregătite, scot partea cu pecetea pe care scrie IC XC NI KA, adică Iisus Hristos Învinge, care se numeşte Agneţ sau Miel şi care, la momentul epiclezei, al prefacerii darurilor, prin lucrarea Duhului Sfânt, la rugăciunea clerului şi credincioşilor, se preface în Trupul Domnului, care apoi se frânge, pentru împărtăşirea soborului slujitor şi a obştii credincioşilor prezenţi, pregătiţi şi doritori să se cuminece cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Care a răstignit pe Crucea Sa păcatele lumii, Paştile nestricăciunii, Care ne trece şi pe noi, păcătoşii, din moarte spirituală la viaţă duhovnicească, din întunericul păcatelor şi patimilor egoiste la lumina învierii Sale, de pe pământ la cer (…).

Mărturia Sfântului Ioan

Identificarea Mântuitorului Iisus Hristos cu Mielul pascal o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul, Teologul, Apostolul iubit şi al iubirii dumnezeieşti, cel care a primit-o pe Maica Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, lângă Crucea de viaţă-făcătoare a Mântuitorului, în purtare sfântă de grijă, şi care, martor autentic al pătimirilor şi morţii izbăvitoare a Celui răstignit pentru noi, mărturiseşte ceea ce a văzut şi trăit: când vin ostaşii la cei crucificaţi, după ce verifică dacă au murit cei doi tâlhari întinşi pe cruci în dreapta şi în stânga Domnului şi împlinesc ritualul zdrobirii fluierelor picioarelor, „venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele, ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă“ (Ioan 19, 33-34). Cuvinte şi gesturi foarte familiare preoţilor, care repetă, simbolic, la rânduiala Proscomidiei, asupra Agneţului scos, cuvintele şi gestul ritualic al străpungerii cu copia, sub numele Iisus, urmate de turnarea, în Potir, a vinului curat şi a apei, amestec ce se va preface, la epicleză, prin lucrarea Duhului Sfânt, la rugăciunea Bisericii, în Sângele Domnului, cu care se vor împărtăşi slujitorii sfinţiţi şi credincioşii, în moduri diferite (primii, prin gustare din Sfântul Potir, ceilalţi, împreună cu Sfântul Trup, în linguriţă), spre iertarea păcatelor.

Sfântul Ioan Evanghelistul scrie mărturia sa având convingerea că a fost martorul împlinirii vechilor profeţii. „Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi. Căci s-au făcut acestea ca să se împlinească Scriptura: ‹‹Nu I se va zdrobi nici un os››. Şi iarăşi altă Scriptură zice: ‹‹Vor privi la Acela pe Care L-au împuns››“ (Ioan 19, 35-37).

Iar porunca cea veche, legată de mielul pascal, jertfit, pregătit şi consumat în fugă de israeliţi, la ieşirea lor din Egipt, se regăseşte întru totul, ascunsă sub chipul Mielului lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii, aşa cum, doxologic, exclamăm la fiecare slujbă a dimineţii. Iar acum, la Paşti, în utrenia pascală specială, slujba Învierii, Îi cântăm Celui ce a ieşit din mormântul întunecat în lumina Învierii, toţi cei ce purtăm lumină în noaptea sfântă a Învierii lui Hristos: „să ne apropiem, purtătorilor de lumină, de Hristos, Cel ce a ieşit din mormânt ca un Miel; şi să prăznuim, împreună cu cetele iubitoare de praznice, Paştile lui Dumnezeu, cele mântuitoare“. (…)

„Cer nou“ şi „pământ nou“

Hristos este, prin urmare, Paştile nostru, „Paştile nestricăciunii“, „Paştile cele curăţitoare“, „Paştile lui Dumnezeu, cele mântuitoare“, cu Care suntem invitaţi să ne împărtăşim, să ne cuminecăm, primind în noi viaţa cea nouă, hrana cea neîmpuţinată, Pâinea cea din ceruri, Mielul lui Dumnezeu, „Paştile cele de taină“, Cina noastră cea de taină, Euharistia noastră, Liturghia Bisericii, spre viaţă veşnică, pentru iertarea păcatelor şi intrarea în Împărăţie, împreună cu Purtătoarele de miruri, care au vestit Apostolilor Învierea: „Femeile cele de Dumnezeu înţelepţite, cu miruri către Tine au alergat; şi, bucurându-se, s-au închinat Ţie, Dumnezeului celui viu, pe Care, ca pe un mort, cu lacrimi Te căutau; şi Paştile cele de taină ucenicilor Tăi, Hristoase, le-au binevestit“. Dar şi împreună cu toţi „cei ţinuţi în legăturile iadului“, care sârguiau spre lumina adusă de Hristos Domnul, „Paştile cele veşnice“, prin pogorârea Sa la iad (…)

Luând aminte la frumuseţile duhovniceşti netrecătoare, să ne silim, dragii mei fraţi şi surori, ca mai ales acum, la Sfintele Paşti, în Anul omagial euharistic, al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii, în tot cuprinsul Patriarhiei Române, să ne apropiem mai mult de Cina nunţii Mielului, de Sfânta Euharistie, pentru a-L avea pe Hristos, Paştile nostru, în noi, pentru a-L primi pe Mielul lui Dumnezeu în vieţile noastre, pentru a-L contempla în inima noastră, pentru a-L aşeza pe tronul minţii noastre, înţelegând, prin aceasta, să ne curăţim simţirile, porţile sufletului, să ne purificăm mintea de toate gândurile rele şi negative, păgubitoare şi desfiguratoare, să ne îmbăiem, în lacrimile pocăinţei fierbinţi, inima, pentru ca, avându-le pe toate ale noastre noi şi înnoite, primenite şi curate, să devenim „cer nou“ şi „pământ nou“, minte senină şi inimă smerită, tron şi templu unde să-L contemplăm, cu toţi Drepţii şi Sfinţii împreună, pe Mielul lui Dumnezeu, „Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire“!