Nimic nu poate înlocui rugăciunea

- Pastorala Sfântului Sinod la prima Duminică din Postul Nașterii Domnului -

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți frați și surori în Domnul,

Continuând o frumoasă tradiţie începută în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022, în Patriarhia Română, ca Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii și a creştinului şi Anul comemorativ al Sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ.

Rugăciunea este lucrarea cea dintâi a Bisericii şi a credincioşilor ei. Forma cea mai înaltă a rugăciunii, în Biserică, este Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie euharistică, prin care aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru toate darurile create de El pentru noi, oamenii, şi pentru dobândirea vieţii veşnice în Împărăţia Prea­sfintei Treimi.

Urmând îndemnul apostolic: „Rugaţi-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17), din dorinţa practicării rugăciunii neîncetate, a apărut şi s-a dezvoltat isihasmul, începând cu secolul al IV-lea, ca efort sau nevoinţă duhovnicească de pacificare a gândurilor şi a simţurilor pătimaşe sau egoiste, potrivit făgăduinţei: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

În strânsă legătură cu modelul de rugăciune oferit de către isihaşti, s-a păs­trat şi s-a transmis, în Biserică, rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, denumită şi rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii, care este accesibilă fiecărui credincios pentru luminarea sufletului şi sfinţirea vieţii. 

Dreptmăritori creştini,

Fiind creat după chipul lui Dumnezeu (cf. Facere 1, 27), omul se poate de­săvârşi doar printr-o strânsă comuniune cu Creatorul său. Hristos-Domnul, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, este tainic prezent, prin har, în inima celor care se află în legătură de iubire cu El, potrivit făgăduinţei Sale: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Prin urmare, rugăciunea creştinului, chiar şi atunci când este făcută în singurătate, în casa sau în chilia lui, nu este o rugăciune solitară, ci una solidară, adică în comuniune cu întreaga Biserică aflată în rugăciune şi luminată de harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (cf. 2 Corinteni 13, 13).

Credincioşii creştini sunt uniţi prin har întreolaltă, iar suferinţa unuia este purtată de către întreaga comunitate eclesială, potrivit îndemnului apostolic: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi asa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2) şi sfatului duhovnicesc: „Să vă rugaţi unul pentru altul” (Iacov 5, 16). În acest sens, părintele profesor Dumitru Stăniloae aminteşte că rugăciunea „poate fi socotită şi ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viaţa închisă în egoism şi în lume la viaţa de comunicare în Dumnezeu, ca împărăţie a Lui. Rugăciunile indică o astfel de transcendere sau o ieşire a omului închis în egoism, spre Dumnezeul Cel în Treime sau al iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieţii pământeşti, drept condiţii de pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu”¹.

Rugăciunea fierbinte şi stăruitoare este mărturie a faptului că Sfân­tul Duh este lucrător în om, sprijinindu-l şi întărindu-l întru buna lucrare spre dobândirea mântuirii, după cum învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). Astfel, prin rugăciune, omul se uneşte cu Dumnezeu, făcându-se părtaş iubirii dum­nezeieşti, iar Dumnezeu, prin harul Său, luminează sufletul omului care se roa­gă, încât rugăciunea devine conlucrare a omului cu Dumnezeu.

Fără rugăciune adresată lui Hristos nu este Biserică şi nici viaţă creş­tină, pentru că numai Hristos, Fiul veşnic al Tatălui ceresc, prin harul Duhului Sfânt, dăruieşte viaţă sfântă membrilor Bisericii Sale şi îi ajută să rămână în comuniune cu Preasfânta Treime. De aceea, în Evanghelia după Ioan, Mântuitorul le spune apostolilor Săi: „Rămâneţi în Mine și Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine, şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (Ioan 15, 4-7).

Rugăciunea ne ajută să depăşim tot ce e greu

Sfânta Scriptură conţine atât îndemnul de a ne ruga, cât şi exemple concrete de rugăciuni şi de oameni rugători. În Vechiul Testament, se menţionează despre Enos, fiul lui Set, că este primul dintre oameni care a început „a chema numele Domnu­lui Dumnezeu” (Facerea 4, 26). În cartea Ecclesiasticul, înţeleptul Isus, fiul lui Sirah, spune despre omul rugător că „Inima sa, de dimineaţă, o înalţă spre Domnul, Cel care l-a făcut pe el, şi înaintea Celui Preaînalt se va ruga. Va deschide gura sa întru rugăciune şi pentru păcatele sale se va ruga” (Ecclesiasticul 39, 6-7). În Noul Testament, Domnul Iisus Hristos ni Se face El Însuşi pildă de rugăciune. Sfinţii Evanghelişti amintesc că Iisus a participat la slujbele din sinagogi (cf. Marcu 1, 21), dar au fost şi momente când Iisus „Se retrăgea în locuri pustii şi Se ruga” (Luca 5, 16). Tot Domnul Iisus i-a învăţat pe ucenicii Săi Rugăciunea Domnească sau Tatăl nostru, îndemnându-i să se roage cu multă stăruinţă (cf. Luca 18, 1-8). Acelaşi îndemn către rugăciune necontenită întâlnim şi la Apostolul Neamurilor, care îi povăţuieşte pe tesaloniceni, zicând: „Rugaţi-vă neîncetat (1 Tesaloniceni 5, 17). În ultimul capitol din cartea Apocalipsa, îngerul se adresează Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan cu îndemnul: „Lui Dumnezeu închină-te (Apocalipsa 22, 9).

Prin rugăciune, mintea şi inima creştinului sunt permanent îndreptate către Dumnezeu. Rugăciunea, ca prezenţă şi lucrare a Sfântului Duh în omul evla­vios, aduce mângâiere, pace şi bucurie; ea ne uneşte cu Preasfânta Treime, izvorul bucuriei şi al vieţii veşnice, dar şi cu Biserica lui Hristos din toate timpurile şi din toate locurile. De aceea, când pierdem bucuria şi pacea su­fletului, este semnul sigur că nu ne mai rugăm cum trebuie sau cât trebuie.

Prin urmare, creştinul ortodox trebuie să se roage cât mai mult, fiindcă ru­găciunea aduce multă iubire sfântă în inimă, ne uneşte cu Dumnezeu Cel mi­lostiv, ne ajută să vedem în fiecare om un frate şi în fiecare frumuseţe a creaţiei un dar de la Dumnezeu. Rugăciunea ne ajută să înfruntăm greutăţile vieţii şi să pregustăm, încă din lumea aceasta, lumina şi bucuria Învierii şi a vieţii veşni­ce. Nimic nu poate înlocui rugăciunea şi nici o activitate nu este mai de preţ ca aceasta, fiindcă rugăciunea ne dăruieşte inspiraţie şi putere de a rosti cuvântul frumos şi de a săvârşi fapta bună.

În contextul restricţiilor sanitare din ultimii doi ani, cauzate de situaţia pandemică, şi al problemelor create de conflictul militar din Ucraina, se constată că a sporit practica rugăciunii în viaţa Bisericii şi a credincioşilor. Rugăciunea este izvor de bucurie şi de putere spirituală, izvor de pace şi de iubire faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri, este respiraţia spirituală a sufletului. Dacă Îl chemăm stăruitor pe Domnul Iisus Hristos în rugăciune, rostind: „Doamne, mântuieşte-ne!” sau „Doamne, scapă-ne!” atunci El, prin harul Său, vine la noi în suflet, ne luminează şi ne întăreşte. Toate faptele bune şi toate gândurile curate sunt roadele rugăciunii credinciosului şi ale celor care se roagă pentru el: preoţi, părinţi, rudenii, prieteni evlavioşi. 

Iubiţi credincioşi,

În anul 2022 se împlinesc 1.000 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Simeon Noul Teolog şi 300 de ani de la naşterea Sfântului Paisie de la Neamţ. Pentru a marca aceste momente solemne din punct de vedere duhovnicesc, dar şi pentru a evidenţia lucrarea rugăciunii în viaţa creştinului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022 Anul comemorativ al Sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ. De numele acestor trei mari sfinţi isihaşti sunt legate trei perioade importante de înnoire spirituală, din istoria mileniului doi al Bisericii.

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) este cinstit de către credincioşii ortodocşi, în fiecare an, în ziua de 12 martie. S-a născut şi a trăit în Constantinopol şi, din adolescenţă, a intrat în monahism, făcând parte din obştea Mănăstirii Studion, care a dat Bisericii mulţi sfinţi. Aici l-a avut călăuzitor duhovnicesc pe Cuviosul Simeon Evlaviosul. La vârsta de doar 20 de ani, Sfântul Simeon Noul Teolog a avut prima experienţă duhovnicească a vederii luminii necreate, mărtu­rie a râvnei pe care acesta a avut-o pentru viaţa curată şi practicarea rugăciunii. A fost părinte duhovnicesc pentru mulţi monahi şi creştini laici, iar prin învă­ţăturile şi exemplul său de viaţă a contribuit la reînnoirea vieţii duhovniceşti a epocii. Personalitate puternică, Sfântul Simeon Noul Teolog ne învaţă despre importanţa vederii luminii necreate a slavei dumnezeieşti, ca lucrare a harului, a trezviei şi a rugăciunii neîncetate în viaţa duhovnicească.

Receptarea oficială a isihasmului, în veacul al XlV-lea, ca mişcare de înnoire duhovnicească prin rugăciune neîncetată, se leagă de viaţa şi lucrarea Sfântului Grigorie Palama (1296-1359), pe care Biserica îl pomeneşte de două ori în cursul anului bisericesc, în a doua Duminică din Postul Mare şi în ziua de 14 noiembrie. Încă din anii adolescenţei, Sfântul Grigorie Palama şi-a asumat o asceză aspră, în post şi rugăciune. A petrecut mai mulţi ani în Muntele Athos, acolo unde, sub conducerea unor virtuoşi părinţi duhovniceşti, a fost călăuzit către deprinderea trezviei şi a rugăciunii minţii. Potrivit biografilor săi, uneori, în timpul Sfintei Li­tur­ghii, faţa îi strălucea mai presus de fire, transfigurată de focul ­Duhului Sfânt. În legătură cu rugăciunea neîncetată, Sfântul ­Grigorie Palama menţionează că „tot cel ce se numeşte de la Hristos (tot creştinul), în orice ceată ar fi el, trebuie să lucreze rugăciunea neîncetată, după îndemnul apostolesc «Rugaţi-vă neîncetat!» [...]. Nu doar monahii cei din afara lumii, ci şi bărbaţii, şi femeile, şi pruncii, şi înţelepţii, şi necărturarii, şi toţi laolaltă aceasta s-o înveţe asemenea, şi spre lucrul acesta să-şi aibă toată silinţa”².

Pentru viaţa sa curată şi pentru profunzimea învăţăturilor sale, Sfântul Grigorie Palama a fost numit „teologul luminii dumnezeieşti” sau „teologul harului”. El a sintetizat învăţăturile scripturistice şi patristice referitoare la vederea luminii necreate, ca o mărturie durabilă pentru veacurile următoare, şi a definit isihasmul ca fiind o învăţătură fundamentală a Bisericii Ortodoxe.

Sfântul Paisie (Velicicov­schi) de la Neamţ (1722-1794) reprezintă cea de-a treia etapă a renaşterii isihaste din istoria Bisericii Ortodoxe. Născut în veacul al XVIII-lea, în Ucraina, într-un context de criză a vieţii spirituale, în care îndrumătorii duhovniceşti lipseau, iar cărţile Sfinţilor Părinţi erau uitate, Sfântul Paisie a ajuns în Ţara Românească, unde a fost ucenicul Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului. Apoi a vieţuit 17 ani în Sfântul Munte Athos. Alături de o obşte de monahi athoniţi a venit în Moldova, în anul 1763, întâi la Mănăstirea Dragomirna, apoi la mănăstirile Secu şi Neamţ. Sfântul Paisie a desfăşurat, îm­preună cu ucenicii săi, o amplă lucrare de traducere a operelor Sfinţilor Părinţi şi marilor asceţi, din limba greacă în limbile română şi slavonă. Filocalia a fost tradusă de el în limba slavonă şi publicată, în anul 1793, la Moscova. Ucenicii Sfântului Paisie au înfiinţat mănăstiri în Ţările Române, în Ucraina şi în Rusia, în cadrul cărora au cultivat practica rugăciunii isihaste şi au continuat lucrarea de traducere din operele Sfinţilor Părinţi filocalici.

Sfântul Paisie de la Neamţ vorbeşte astfel despre dobândirea foloaselor rugăciunii: „Sfinţita rugăciune a minţii, după puterea învăţăturilor (scrierilor) purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, lucrată prin harul lui Dumnezeu, îl cu­răţă pe om de toate patimile, îl îndeamnă spre cea mai sârguincioasă păzire a poruncilor lui Dumnezeu și îl păzeşte nevătămat de toate săgeţile vrăjmaşilor şi de înşelări“³. 

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, ne aflăm la începutul Postului Naşterii Domnului, cunoscut şi ca Postul Crăciunului. Această perioadă este, în primul rând, una de pregătire, de rugăciune, de sfinţire a sufletului şi a trupului nos­tru prin Spovedanie şi ­Împărtăşanie, dar şi prilej de întrajutorare şi milostenie. Faptele milosteniei creştine sunt roade ale rugăciunii, pentru că rugăciunea este izvorul iubirii curate faţă de Dumnezeu, de cei dragi şi de semeni. Rugăciunea este temelia vieţii şi creşterii spirituale a omului şi izvorul care ne umple de pre­zenţa iubirii lui Dumnezeu Cel atotmilostiv. De aceea, cu multă dragoste părin­tească, vă îndemnăm să rămâneţi uniţi prin continuă rugăciune cu Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, să preţuiţi şi să cultivaţi rugăciunea în comunitatea eclesială, precum şi în familie şi în viaţa personală.

În contextul crizei prin care trece lumea contemporană, înmulţirea rugăciu­nii este o necesitate. Ne rugăm pentru pacea între popoare, pentru încetarea răz­boiului şi pentru întărirea spirituală a celor care suferă din cauza acestuia. Totodată, să-i ajutăm în continuare pe cei aflaţi în nevoie, să devenim pentru ei mâinile iubi­rii milostive a lui Hristos, Cel Care îi ocroteşte şi le dăruieşte putere, răbdare şi nă­dejde tuturor oamenilor. Astăzi, când în jurul nostru vedem semne ale morţii fizice şi spirituale: lăcomie şi violenţă, suferinţă şi nesiguranţă, sărăcie şi indiferenţă, să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne întărească în lucrarea noastră de ajutorare a bolnavilor, bătrânilor, orfanilor, săracilor şi a celor îndoliaţi şi întristaţi.

Ne adresăm preoţilor şi credincioşilor mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a se organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale, colecte de alimente, haine şi medicamente. Acestea vor fi distribuite celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, familiilor defavorizate sau cu mulţi copii, bătrânilor şi persoanelor singure, fără copii sau rude.

Având încredinţarea că veţi arăta şi în acest an dărnicie creştină şi veţi răs­punde cu dragoste chemării noastre părinteşti la această lucrare sfântă de binefacere şi ajutorare, vă mulţumim pentru generozitatea arătată în anii precedenţi şi vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi românii, din ţară şi din străinătate, dăruindu-le sănătate şi mântuire, ocrotindu-i de tot răul şi întărindu-i în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre şi a poporului român de pretutindeni.

Cu multă preţuire, vă îmbrăţişăm părinteşte şi vă împărtăşim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi” (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor, 

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

NOTE

¹ Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 9.
² Filothei al Constantinopolului, Encomion la Sfântul Grigorie Palama (Ἐγκόμιον εἰς ἅγιον Γρηγόριον Παλαμᾶν), în PG 151, col. 573CD.
³ Sf. Paisie de la Neamţ, Cuvinte și scrisori duhovnicești, selectate și ­traduse în limba română de Valentina Pelin, cu o prefață de Virgil Cândea, vol. II, Ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 173.