Ospăţul Împărăţiei cerurilor

Astăzi e o zi mare de prăz­nuire, nu a unui praznic doar, ci a Praznicelor, cum zicem după cântarea bisericească¹. În legătură cu alte sărbători are şi o pregătire deosebită. Toată perioada Triodului, una din cele trei ale anului bisericesc, cu o durată de zece săptămâni, cuprinzând şi Sfântul şi Marele Post, şi care s-a încheiat în ajunul Paştilor, a fost una de nevoinţă pentru dobândirea bucuriei de acum.

Mai mult încă, am sim­ţit mereu mă­reţia săr­bă­to­rii aşteptate să o a­jungem. Participarea la at­mo­sfe­­ra cuprinzătoare a slujbelor sfin­te se încununează cu aceea a co­muniunii întregii obşti ortodo­xe, aşa cum din vremea aposto­li­că se făcea prin mesele iubirii sau agape² spre pecetluirea vir­tu­ţilor câştigate pentru a­pro­pie­rea de Dumnezeu şi întreaga cre­aţie care prin harul Său pu­ru­­rea se înnoieşte. În această re­a­­litate sărbătorim mereu În­vi­e­rea şi fiecare duminică este un pri­lej de împărtăşire din cele a­ră­tate. Mesele creştine ur­mă­reau şi oglindeau realizarea con­cre­­tă a comuniunii sfinte împli­ni­­te cu precădere prin Sfânta Li­tur­ghie, cu săvârşirea Sfintei Eu­haristii, adică de mulţumire, pen­tru împreuna-mărturisire a da­rului sfânt mântuitor pentru toţi cei care se împărtăşeau. În lu­mea veche, mesele sub toate for­mele, adică cele obişnuite de a­miază şi seara, apoi la botezuri, nunţi şi înmormântări sau co­me­morări, aniversări, petreceri cu diferite prilejuri, strângeau pe cei apropiaţi din familii sau ob­şti spre a împărtăşi tristeţea sau bucuria şi, totodată, a a­dop­ta cele de cuviinţă pentru viaţa de toate zilele, spre folosul tutu­ror. Praznicele erau însoţite de ast­fel de ospeţe, numire legată de oaspeţi, care la rândul lor a­du­c­eau după bunăvoinţă partea ce se cuvenea, pusă în comun spre împlinirea unei tradiţii de o­­menie. Mai mult ca la alte praz­nice, acum la încheierea pos­­tului şi ca început al rodirii pă­mântului, se binecuvântau pri­noasele de carne, brânză, ouă, poame şi altele după slujba În­vierii, toate simbolizând os­pă­ţul ce întrece semnificaţia materială, arătând pe cea spirituală. În vechime, la diferite comuni­tăţi omeneşti, mesele primeau şi un caracter sacrificial, jertfele de a­nimale sau din lumea vegetală în­locuind pe cele umane şi care re­prezentau răscumpărarea vie­ţii însăşi din stricăciune pentru ne­murire. Consumarea integra­lă sau parţială a jertfei nutrea con­vingerea dobândirii însuşiri­lor acesteia, spre câştigarea u­nor virtuţi care să asigure de­să­vâr­şirea.³ Aspectul spiritual, a­vând întâietatea, s-a impus me­reu. Din istoria biblică, jertfa mie­lului pascal este grăitoare pen­tru ce a însemnat eliberarea poporului din robia vrăjmaşului văzut şi nevăzut.⁴ Adevărata răs­­plătire a virtuţii îşi are icoa­na în şederea „la masă cu Avra­am, cu Isaac şi cu Iacob în Îm­pă­ră­ţia cerurilor.“⁵ Este şi aceea a ospăţului ceresc.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Privind acum prin prisma ce­lor arătate, viaţa Domnului nostru Iisus Hristos, înţelegem că pen­tru a apropia de lucrarea mân­tuitoare cât mai mulţi sinceri năzuitori, Însuşi a luat par­te la mese în casele fariseilor şi vameşilor şi, desigur, a multor altora, de fiecare dată făcând ca în locul hranei materiale să fie pre­ferată cea spirituală, după drep­tarul cumpătării⁶. A adus în pil­de rostul ospeţelor ca prefigu­ra­­re a ospăţului Împărăţiei. Aşa se tâlcuieşte şi parabola nunţii fi­u­lui de împărat, a omului care a făcut cină,⁷ cu învăţătura des­prin­să din următorul text e­van­ghe­lic: „Când faci un ospăţ, chea­­­mă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi. Şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răs­plă­teas­că. Căci ţi se va răsplăti la în­vi­e­r­ea drepţilor. Şi auzind acestea, u­nul dintre cei ce şedeau la ma­să I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în Împărăţia lui Dum­nezeu“⁸. Mântuitorul Însuşi a lă­sat testamentul întregii Sale mi­si­­uni la Cina cea de Taină, in­sti­tu­­ind Taina Jertfei pentru lume, lu­ând pâinea şi vinul, zicând: „A­ces­ta este Trupul Meu care se dă pen­tru voi; ... şi acest pahar es­te Le­gea cea nouă întru Sân­gele Meu, care se varsă pentru voi...“⁹. Odată cu slăvita Sa în­vi­e­re, ca dovadă că Iisus Hristos, „ieri şi azi şi în veci este acelaşi“ - după cuvântul apostolului¹⁰, a lu­at masa înconjurat de ucenicii în­grijoraţi, în foişorul Cinei di­na­­intea jertfirii, apoi în cămara de la Emaus şi pe ţărmul Mării Ti­beriadei,¹¹ făcându-se cunoscut la frângerea pâinii. Aşa vor fa­ce de-a lungul secolelor şi în a­ce­laşi fel toţi cei ce trăiesc rea­li­ta­­tea prin harul Sfântului Duh, în „Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului“¹². Nu se înregistrează doar un memorial simbolic, ci realita­tea vie a Bisericii, de la înce­pu­tul ei până în veacul ce va să fie, cum mărturisim în Crezul Or­to­do­xiei. Dacă Domnul este pre­zent precum s-a făgăduit şi acolo un­de sunt doi sau trei, adunaţi în numele Său, cu atât mai mult e unde toţi sunt în jurul mesei Sfin­tei Euharistii, adică a mul­ţu­mirii pentru „slava cea mare“, cum cântă slujba de la Răsăritul Soa­relui Celui de Sus şi Nea­pus¹³. Psalmistul întregeşte ca­drul prin stihurile: „Fiii tăi, ca niş­te vlăstare tinere de măslin, îm­prejurul mesei tale. Iată, aşa se va binecuvânta omul cel ce se te­me de Domnul... Gustaţi şi ve­deţi că e bun Domnul; fericit băr­­batul care nădăjduieşte în El“¹⁴. Imnul ales al slujbei din Pă­resimi lămureşte cele arătate astfel: „Din ospăţul Stăpânului şi din masa cea nemuritoare, ve­niţi credincioşilor la loc înalt, cu gânduri înalte să ne îndulcim, pe Cuvântul Cel preaînalt din cu­vântul Lui cunoscându-L, pe ca­re Îl slăvim“; sau altul: „Zis-a u­cenicilor Cuvântul, în taină în­vă­ţându-i: mergeţi în loc înalt, un­de gândul se întăreşte, de gă­tiţi Paştile prin cuvântul ade­vă­ru­lui cel fără de aluat şi în­tă­rirea harului să o măriţi“¹⁵. De a­da­os, ca lămurire la toate cele a­ră­tate şi imnul slujbei de praz­nic: „Veniţi să bem băutură no­uă, nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din izvorul ne­stri­că­­ciunii, cel izvorât din mor­mân­­tul lui Hristos, întru Care ne întărim“¹⁶. În contextul de re­fe­­rinţă, unul dintre Sfinţii Bi­se­ri­cii întreabă, dând şi răspunsul: „Şi ce este ospăţul? Îm­pă­ră­ţia cerurilor pe care a pregătit-o ce­lor invitaţi, potrivit hotărârii Lui de la întemeierea lumii“¹⁷. A­ce­laşi precizează: „Şi mâncând a­­totneprihănitul Lui trup, adi­că dum­nezeieştile Taine, ne fa­cem cu adevărat în chip deplin con­­tru­­peşti şi înrudiţi cu El, cum spu­ne şi dumnezeiescul Pa­vel: Sun­tem os din oasele Lui şi car­ne din carnea Lui; sau ia­răşi: Din plinătatea dumne­ze­i­rii Lui toţi am luat şi har peste har. A­junşi astfel ne facem asemenea du­pă har iubitorului de oameni Dum­nezeu şi Stă­pâ­nu­lui nostru, res­tabiliţi şi reîn­no­iţi cu sufletul [...].

Dreptmăritori creştini şi creştine,

De sărbătoarea Sfintelor Paşti, credincioşii găsesc şi prilejul arătării grijii faţă de Sfintele Tai­ne la care s-a făcut trimitere. Or, se ştie că fiecare duminică, re­amintind Ziua Învierii, reco­man­­dă ca aceeaşi grijă să fie do­ve­dită mereu. Anul în curs, ca An omagial euharistic (Spo­ve­da­nie şi Împărtăşanie) în Patri­ar­hia Română, dă putinţa stă­ru­i­rii în aceasta. În plus şi ca An co­me­morativ al Sfinţilor Brân­co­veni, amintind jertfa lor, îmbie gân­dul că exemplul pe care a­ceasta îl dă este luat din cea de pe Golgota, spre a avea răsplata bi­ruinţa în Hristos Cel Înviat. Ea se înscrie în istoria Bisericii ca o contribuţie semnificativă a Or­todoxiei româneşti atât la u­ni­tatea creştinilor, cât şi a lumii. În continuarea gândului, de su­bli­­niat că, la începutul Postului, a­nume între 6 şi 9 martie, acest an, la Patriarhia Ecumenică din Fa­nar, s-a ţinut Sinaxa Întâi­stă­tă­­torilor Bisericii Ortodoxe, la ca­re a participat şi delegaţia ro­mâ­nă, în frunte cu Preafericitul Pă­rinte Daniel, Patriarhul Ro­mâ­­niei, scopul urmărit fiind pre­gătirea Sfântului şi Marelui Si­nod al Bisericii Ortodoxe. Locul des­făşurării este cel al vechiului Con­stantinopol, unde acum trei su­te de ani s-a întâmplat şi mar­ti­­riul Sfântului Voievod Con­stan­tin cu fiii săi, Constantin, Şte­fan, Radu şi Matei şi sfetni­cul Ianache. Spre cinstea lor au dat exemplu de jertfelnicie pentru Biserică şi Patrie. În toate sfin­tele lăcaşuri, Sfânta Masă sau prestolul reprezintă altarul pe care se aduce mereu jertfa Cru­cii, odinioară sângeroasă, iar acum nesângeroasă, pentru toa­te căderile omeneşti spre ridi­ca­­rea şi moştenirea Împărăţiei ce­reşti. Împrejurul ei, ca la o slu­ji­­re îngerească, sfinţiţii slujitori pri­mesc Sfânta Împărtăşanie, dân­d-o apoi şi credincioşilor îna­­intea uşilor centrale ale ico­no­stasului, ce închipuie pe cele ale cerului. Acum toată suflarea ia aminte la îndemnul dumne­ze­ieş­tii Liturghii: „Cu frică de Dum­nezeu, cu credinţă şi cu dra­gos­te să vă apropiaţi“ şi ca o ade­ve­rire a participării la realitatea Tai­nei la chinonicul: „Trupul lui Hris­tos primiţi şi din izvorul cel fă­ră de moarte gustaţi, Aliluia“, ne­uitându-se nici versul psal­mis­­tului „Mărturisiţi-vă Dum­ne­­zeului ceresc; că în veac este mila Lui“¹⁸. [... ] Dorind unii al­to­­ra tot binele de slăvite săr­bă­tori, toţi fiii duhovniceşti se în­fă­ţi­şează la ospăţul Împărăţiei ce­reşti în haina sufletului lumina­tă de lumina Celui ce cu ade­vă­rat a înviat şi Căruia se cuvine mă­rirea cu Tatăl şi Sfântul Duh în veci. Amin.

Al vostru, către Domnul ru­gă­tor şi de tot binele doritor,

† Timotei
Arhiepiscopul Ardealului

Note:

¹ Canonul Învierii, Cânt. 8, Irmos;

² Pr. Prof. Dr. I. Rămureanu, M. Şesan, T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, Bucureşti, 1987, vol. I, pp. 225 ş.urm.;

³ Diac. E. Vasilescu, Istoria Religiilor, Bucureşti, 1975, p. 57 ş.urm.;

⁴ Cf. Facerea, 4, 3-4; Ieşirea, 12, 3 ş.urm.;

⁵ Matei, 8, 11;

⁶ Cf. Luca, 5, 29; 7, 36;

⁷ Matei, 22, 1 - 14; Luca, 14, 16 - 24;

⁸ Luca, 14, 12 - 15;

⁹ Luca, 22, 19 - 20;

¹⁰ Evrei, 13, 8;

¹¹ Luca, 24, 13 - 43; Ioan, 21, 1 - 13;

¹² I Tim, 3, 15;

¹³ Doxologia Utreniei, Troparul Crăciunului, Prohodul Dom­nului, Starea II, 3, Icosul Utreniei Învierii;

¹⁴ Psalm 127, 3 - 4; 33, 8;

¹⁵ Canonul de la Denia de Miercuri seara, Săptămâna Mare, Cântarea a 9-a, Irmos, şi stihira 1;

¹⁶ Canonul Învierii, Cânt. 3, Irmos;

¹⁷ Cf. Rom. 8, 28, Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, cuv. 1, cap. 11, la L. Petcu şi G. Herea, Lumina din inimi, Iaşi, 2003, p. 838;

¹⁸ Psalm 135, 1.