Să-L mărturisim pe Hristos în aceste timpuri

Din Sfintele Evanghelii aflăm că, din momentul Învierii Sale şi până în momentul Înălţării Sale la cer, „timp de patruzeci de zile“ (Fapte 1, 3), Hristos, Domnul slavei, S-a arătat Apostolilor, femeilor evlavioase şi altor credincioşi. Prin aceste arătări, El i-a încredinţat că a înviat cu adevărat şi că nu mai este dependent nici de spaţiu, şi nici de timp. Adevărul creştinătăţii se bazează pe faptul că Fiul lui Dumnezeu „S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră“ (Rom. 4, 25).

Toţi cei care L-au văzut pe Domnul înviat au răscolit lumea păgână, atrăgând-o sub stindardul Evangheliei. De asemenea, mulţi dintre ei au murit pentru faptul că au fost „următori lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi“ (Efes. 5, 1). Rar mor oamenii pentru o credinţă şovăielnică, dar martorii Învierii, convinşi că moartea a fost înfrântă, „grăiau cu îndrăznire cuvântul lui Dumnezeu“ (Fapte 4, 31). Mai presus de aceşti martori, se află Maica Domnului, care, probabil, a fost singura persoană prezentă chiar în clipa Învierii lui Iisus din mormânt.

Primele martore ale Învierii

Teologii ne spun că evenimentul Învierii a fost ascuns ochilor tuturor şi că n-ar fi fost niciun martor al desfăşurării lui istorice. Dar eu cred că există o excepţie: Născătoarea de Dumnezeu - unica. Ea a trebuit să fie prezentă la acest eveniment suprem al istoriei. Ea a fost prezentă, unica, în momentul Întrupării Cuvântului. Ea a fost prezentă, unica, la Naşterea Lui din sânul ei fecioresc, devenind Femeia primei priviri a lui Dumnezeu făcut Om. Tot astfel, ea a trebuit să fie prezentă, unica, la ieşirea lui Hristos din pântecele fecioresc de piatră: mormântul „în care nimeni niciodată nu mai fusese pus“ (Lc. 23, 53).

Deci, Maica Domnului este Femeia primei priviri asupra Fiului Omului Care biruie moartea cu puterea dumnezeirii Sale. Dacă ceilalţi au fost martori ai Domnului înviat, Preasfânta Fecioară a fost martor al Învierii însăşi. Ştim că legătura Mamei sfinte cu Fiul ei divin a fost atât de intimă, încât ea a împărtăşit întreaga experienţă a răscumpărării, având permanent împunsă sabia suferinţei în inima ei (cf. Lc. 2, 35). De aceea, nu se poate concepe ca, la Înviere, momentul culminant al lucrării mântuitoare, ea să fi fost despărţită de Fiul ei preadulce. Ar fi fost singura absenţă, şi ar fi rămas o absenţă nejustificată.

Este firesc să ne gândim că ar fi fost verosimil ca Mama să fie prima persoană căreia să-i fi apărut Fiul ei şi Dumnezeul nostru, Biruitor peste moarte. Lipsa Preacuratei Fecioare din grupul femeilor care se îndreptau, în zori, spre mormânt (cf. Mt. 28, 1; Mc. 16, 1) ar putea constitui un indiciu al faptului că ea Îl întâlnise deja pe Domnul. Femeile au devenit primele martore ale Învierii, din voinţa lui Hristos, pentru că au rămas fidele la piciorul Crucii şi, deci, ferme în credinţă. Aceasta ne face să credem că Mântuitorul i Se arată, prima dată, Mamei Sale, cea care I-a rămas fidelă şi care, în timpul cumplitei încercări, şi-a păstrat întreaga credinţă.

„Maica Durerii devine Maica Învierii“

Un scriitor latin din secolul al V-lea, Sedulius, în poemul său „Carmen paschale“, afirmă că Domnul S-a arătat, în primul rând, Maicii Sale într-o lumină strălucitoare, pentru ca această Maică preabună să răspândească minunata veste. În felul acesta, era împuternicită „să se facă vestitoarea Celui Ce avea să vină întru slavă, aşa cum se făcuse odinioară calea Celui Care venise la noi prin Întrupare“. Din momentul acela, Maica Durerii devine Maica Învierii, după cum arată Sfântul român Ioan Iacob-Hozevitul care i se adresează aşa: „Tu erai, mai înainte, / Maica sfintelor dureri. / Astăzi eşti a slavei Maică / Şi a Sfintei Învieri“.

Deci, Maica Domnului, care era în unire desăvârşită cu Iisus la suferinţele Crucii, cu siguranţă a participat la taina minunată a Învierii. Ea L-a văzut pe Fiul ei înviind, pentru că inima ei, întru credinţă, nu se despărţise niciodată de El. De aceea, ea nu s-a dus la mormânt ca să-L plângă pe Cel mort, despre Care ştia că a înviat. Ea intră în contact personal cu Fiul înviat, gustând astfel, în mod deplin, din bucuria pascală. Într-o aripă a Bazilicii Sfântului Mormânt de la Ierusalim, se venerează un bazorelief vechi, ce reprezintă „Arătarea lui Iisus Cel Înviat Mamei Sale“. Îmi plăcea să poposesc adeseori în acel loc şi să meditez la bucuria extraordinară pe care a avut-o Maica Preacurată atunci când şi-a văzut Fiul în strălucirea trupului Său înviat şi a primit de la El balsamul mângâierii şi vestea biruinţei vieţii asupra morţii.

„Fii ai Învierii“ şi „vii pentru Dumnezeu“

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2014 drept An omagial al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii şi An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, la împlinirea a trei secole de la moartea lor pentru credinţa strămoşească. Calitatea noastră de „fii ai Învierii“ (Lc. 20, 36) presupune părtăşie la viaţa sacramentală a Bisericii. Aceasta ne ajută să facem din trăirea noastră creştinească o mărturie jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care a zis: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni“ (In. 15, 20). Tot El ne-a mai spus: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri“ (Mt. 10, 32).

Împăcaţi cu Hristos prin Pocăinţă şi uniţi cu El în Euharistie, dobândim asemănarea cu Maica Domnului, în curăţia lăuntrică şi în intimitatea iubitoare cu Cerescul Părinte Care vrea să locuiască în inima noastră (cf. Pilde 23, 26). Aceasta ne înnobilează şi ne dă forţa necesară pentru a persevera în bine şi pentru a-L mărturisi pe Hristos în aceste timpuri marcate de trândăvie spirituală şi de amăgirea Satanei (cf. Apoc. 12, 9). Urmând exemplul de evlavie al Sfântului Constantin Brâncoveanu şi al tuturor martirilor Neamului nostru, ne dovedim „vii pentru Dumnezeu“ (Rom. 6, 4), şi suntem făclieri ai Învierii pe pământul românesc.