Să ne împodobim și sufletele, nu doar mesele

Nașterea Domnului, a doua mare sărbătoare creș­tină ca im­por­tanță - după Sfânta Învie­re, este „mama sărbătorilor”, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur. Ea deschide seria sărbătorilor de iarnă, având preludiu prăznuirea Sfântului Ierarh Nicolae și fiind urmată de Soborul Maicii Domnului, Sfântul Ștefan, Anul Nou, Tăierea împrejur a Domnului, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Bobotează și Sfântul Ioan Botezătorul.

Nașterea Domnului sau Crăciunul, cu toate că este o săr­bătoare exclusiv creștină, a avut de înfruntat, peste timp, cele mai multe elemente preistorice, păgâne și folclorice, care nu o dată au interferat cu învățătura și ritualul său, punându‑i în pericol adevărata însemnătate și importanță. Astfel, deși la început creștinis­mul a evitat sărbătorirea marelui praznic odată cu nașterea zeului iranian Mithra și cu Saturnaliile romane, cu care coincidea ca timp, a împrumutat totuși de la ele supranumele lui Hristos „Soare” - „Soare al drep­tății” ori „Răsăritul cel de sus” (Mithra fiind supranumit „Sol invictus” - Invincibilul Soare -, pentru că s‑ar fi născut la solstițiul de iarnă, când ziua începe să crească în detrimentul nopții) (Vasile Pistolea, „Sărbători religioase și datini la români“, Ed. Marineasa, Timi­șoa­ra, 2006, pp. 79‑80).

Apoi Crăciunul, personificat fol­cloric în Moșul cu același nume, în fapt o reinventare a mai vechiu­lui Moș Nicolae (Santa Claus), s‑a văzut în timp concurat de mercan­ti­lismul acestui personaj, din ce în ce mai străin de duhul și însem­nă­tatea sfintei sărbători. Ce să mai zicem de diversiunea cu Moș Gerilă, care aducea daruri abia pe 31 decembrie - invenție comunistă, indusă special pentru a adumbri sărbătoarea sfântă a Nașterii Dom­nului, în favoarea Anului Nou?...

Colindele, la origine menite să exprime însemnătatea praznicului și sfinte câtă vreme au fost inspirate de autenticul Crăciun, cu timpul au devenit creații folclorice străine de duhul lui, gen „Foaie verde portocală, noi suntem copii de școală….” sau „colindul bradului” - „O, Tannenbaum…”(O, brad frumos…). Ritualuri de‑a dreptul păgâne, cum sunt jocul caprei și al ursului, au căutat să deturneze cu totul inocența și frumusețea praznicului, ca și colindele moderne de altfel, care cultivă orice altceva, numai evla­via și bucuria sfântă specifice acestei sărbători dumne­ze­iești nu.

Practica sacrificării porcului de Crăciun, prezentă ca ritual la vechii romani cu ocazia sărbătoririi Saturnaliilor, a constituit și constituie o necesitate culinară, numai că pentru mulți ea reprezintă, în fapt, și sfârșitul abrupt al postului, dacă nu cumva „Crăciunul însuși”; aceasta alături și de tot mai generalizatul ritual al împodobirii bradului, obicei venit la noi pe filieră germană, pentru că, nu‑i așa (?), tot ce e străin e mult mai bun!...

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

S‑ar putea ca unii să vadă în multitudinea de tradiții, obiceiuri, practici și ritualuri țesute în jurul sărbătorii Nașterii Domnului - mai mult decât în jurul oricărui alt praznic - o bogăție care denotă tocmai bucuria sau dinamismul acesteia. Și poate că așa și este, numai că omul modern este mult mai comod și din ce în ce mai expeditiv pe fondul lipsei de timp, pe care o tot acuză pe zi ce trece. Și astfel, începând să aleagă - de vreme ce sunt prea multe, nu‑i așa? -, s‑ar putea să prefere tocmai elementele care au prea puțin sau chiar nimic de‑a face cu adevăratul și sacrul spirit al sărbătorii.

Așa se face că mulți dintre noi ne rezervăm timp pentru a ne face planuri și pentru a visa de sărbători; ne facem timp să vizităm din vreme magazinele, pentru a ne decide cu privire la cadourile pe care ni le vom face; găsim timp pentru a ne reuni familia ori pentru a ne invita prietenii, ca să petrecem „cât mai special” de Crăciun; ne facem timp pentru a ne primeni casele și a le pregăti așa cum se cuvine de sărbătoare; nu ne plângem de timp când e vorba de cumpărături și de împodobit bradul, de acum tradițional și el; avem timp pentru pregătirile culinare de tot felul și, uneori, peste firea consumului!...

Nu ne rezervăm tot atât timp, însă, și pentru planul duhovnicesc al sărbătorii: pentru a cerceta sfintele biserici și a culege de acolo binecuvântatele roade ale celor patruzeci de zile de postire, premergătoare Crăciunului; pentru a ne primeni și sufletele de păcate, nu doar casele, și pentru a le împodobi cu virtuți, de vreme ce pentru bulevarde și pomi se găsește timp în fiecare an; nu avem timp pentru Sfânta Spovedanie; nu avem timp pentru Sfânta Împărtășanie și pentru „masa cea duhovnicească” a zilei de Crăciun - adevăratul start al sărbătoririi Nașterii Domnului; pentru vizitarea unui bolnav, pentru mângâierea unui bătrân, pentru a face o bucurie unui sărac, pentru a petrece Crăciunul cu cei cu care nu‑l petrece nimeni!...

Avem timp să fredonăm ori să ascultăm colinde, dar nu mai avem timp pentru slujba solemnă de Crăciun, care le‑a generat pe toate acelea; găsim timp să mergem la concerte și la spectacole, dar nu și pentru marele concert - divino‑uman - al îngerilor, păstorilor și magilor, care au adus slavă Celui Născut - mai întâi din veci, iar acum în timp; mai înainte din Tatăl, iar acum și din mamă -; avem timp să petrecem cu cei dragi, dar nu mai avem timp să petrecem cu Pruncul Născut ori cu noi înșine…

Asistăm în ultima vreme, tot mai mult, la mese presărbătoriale de Crăciun, hotărâte exclusiv de factorul uman, în disprețul postului și al timpului sacru al sărbătorii, uneori chiar bravate fără nici o jenă pe posturile publice de televiziune. Crăciun înainte de Hristos și fără El, sau cu El nenăscut încă, pentru că interesează mai puțin startul pe care îl dă Biserica; un Crăciun „furat” și, pentru aceasta, redus doar la o masă zdravănă!...

Acum, în centrul preocupărilor multor oameni au ajuns elementele marginale, dacă nu chiar cele anticreștine. Obiceiuri și practici care pun la colț praznicul însuși, dacă nu cumva chiar îl insultă, de‑a dreptul! Sărbătoare fără Sărbătorit, „nuntă” fără Mire și Crăciun fără Hristos pare a fi modul de a sărbători pentru mulți dintre „creștinii” de astăzi! Ca și cum ar aniversa vreun eveniment de familie, și‑ar petrece un alt concediu de odihnă, ori s‑ar sărbători pe ei înșiși!... A­ceasta este tragedia omului modern! Hristos, și așa mic (Prunc), nu mai are loc de NOI! Am devenit prea ocupați cu cele care au sufocat Crăciunul, ca să mai avem timp și de sărbătoarea însăși! Ne‑am epuizat prea mult în pregătiri, ca să mai putem sărbători evenimentul însuși! În felul acesta însă, ne asemănăm atleților care rămân fără vlagă tocmai pe ultima sută de metri, dacă nu cumva (și mai rău!) celor care, nealergând după regulile jocului, rămân fără cunună (2 Tim. 2, 5), ori celor care au abandonat de mult ideea de a mai participa la „cursă”.

Dragii mei,

Sărbătoarea care ne stă înainte este cu totul sfântă și se cere, așa cum au făcut‑o moșii și strămoșii noștri, sărbătorită ca atare. De la Nașterea Domnului și până la „O, Tannenbaum…”, oamenii au rătăcit prin fel de fel de obiceiuri, tradiții, practici și ritualuri, care mai de care mai necreștine. Vreme de 2.000 de ani, istoria a adunat elemente care acum riscă să se întoarcă împotriva sărbătorii sfinte, suprimând‑o poate, dacă nu vom avea înțelepciunea să selectăm din caierele evoluției ei tot ceea ce este cu adevărat propriu, de ceea ce a ajuns acolo absolut întâmplător, conjunctural, din ego­ism ori ca diversiune. Observați, vă rog, cum în mentalitatea celor mai mulți colindul reprezentativ al Crăciunului a ajuns, de fapt, un imn închinat… bradului! Întâmplător sau nu, în centrul sărbătorii, în locul Pruncului Născut în Betleem a fost situat bradul, în jurul căruia oamenii petrec din ce în ce mai necreștinește, fără Hristos sau prea puțin cu El!...

Noi să nu facem așa! Să ne curățim simțirile (cum spune cântarea), nu doar casele! Să ne agonisim virtuțile cele nestricăcioase, nu doar darurile cele materiale! Să ne împodobim și sufletele, nu doar mesele bogate și bradul! Să petrecem Crăciunul, nu doar simple sărbători de iarnă! Iar acestea toate - în felul în care ne‑a învățat Hristos, Sărbătoritul Căruia Îi celebrăm aniversarea sfântă.

Lui să‑I dăruim viața noastră și cu El să sărbătorim Crăciunul, potrivit învățăturii Sale și a Bisericii, Amin!

† Sebastian
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor