Crăciunul ca odinioară, în Bucovina

În fiecare an, la ceas târziu de decembrie, copilul din noi retrăieşte, cu aceeaşi intensitate, minunea Naşterii Domnului. E momentul magic în care ne amintim de colinde, de febrila stare de aşteptare din preajma sărbătorii, de mirosul de cozonac şi mere coapte, de povestea venirii pe lume a Pruncului Sfânt, pe care bunica ne-o spunea aproape în taină, de casele învelite cu grijă de neaua pufoasă şi de Crăciunul sărbătorit aşa cum se cuvine în satul în care am copilărit. Am putea retrăi un astfel de Crăciun şi astăzi, în Bucovina, acolo unde sărbătoarea se aşteaptă şi acum în linişte, cu credinţă, cu bucate simple, cu tradiţii ce nu s-au schimbat de veacuri, într-un décor de iarnă pe care numai Dumnezeu l-a putut închipui atât de frumos.

Cine a spus că Bucovina-i un ţinut de basm n-a greşit deloc. E suficient, pentru a te convinge, să ajungi într-un sat bucovinean în buza iernii. Aici, omătul nu se sfieşte, ca la câmpie, să îşi aşeze, molatic, fulgii în nămeţi ce ajung până la streaşină. Totul e acoperit de neaua albă, de parcă de acolo, din ceruri, un pictor desăvârşit a trasat cu atenţie tuşe imaculate, grijuliu, ca nimic să nu rămână neatins de minunea iernii.

Un astfel de tablou am găsit în prag de Crăciun şi la Botuş, o veche aşezare bucovineană, întemeiată pe malurile Moldovei şi străjuită, de-o parte şi de alta, de Obcinele Feredeului. Zăpadă cât vezi cu ochii, oameni rumeni în obraji, încotoşmănaţi bine, după obiceiul muntenilor, copii veseli pe uliţă, sănii cu cai straşnici trecând prin faţa porţilor, totul într-o stare de linişte, de împăcare, de cuminţenie, dată de aşteptarea sărbătorii celei mari, cum doar în inima Bucovinei poţi vedea.

Botuş e unul dintre cele şapte sate ale comunei Fundu Moldovei, o zonă renumită pentru tradiţiile şi obiceiurile păstrate intacte de sute de ani.

Oamenii trăiesc în ritmul firesc, al locului, după cum "au prins" de la bunici şi străbunici. Bucatele se fac la fel ca în urmă cu un veac, pâinea de casă e pâine de casă, iar rânduiala, în familie, se ţine ca odinioară. Pentru că, în Bucovina, în fiecare casă trăiesc măcar trei generaţii: bunici, părinţi şi nepoţi. Aşa că zestrea de tradiţii şi obiceiuri nu-i chip să se piardă.

"La noi, bucatele-s aceleaşi ca de demult"

Pe mătuşa Rodica Ţâmpău am găsit-o trebăluind prin casă. Numai ce scosese din cuptor tăviţa de pâine. Că aşa obişnuieşte să facă ea, de când se ştie: în fiecare dimineaţă, pâine proaspătă. Încă-i post şi de dulce nu se mănâncă, aşa că ne oferă pâine rumenă şi măsline. Are un chip blând, luminos şi mă duce cu gândul la bunica. Se mişcă repede prin mica bucătărie, încălzită straşnic cu butuci de brad, în timp ce ne povesteşte ce mai are de făcut pentru Crăciun. A crescut patru băieţi, acum are 10 nepoţi şi două strănepoate şi pe toţi i-a învăţat să respecte cu sfinţenie tradiţia.

Buna rânduială domneşte peste tot: în casă, în felul cântărit în care povesteşte, în reţetele pe care ni le spune pe de rost. "La noi bucatele-s aceleaşi ca demult. De la părinţii noştri am prins obiceiurile. După ce tăiem porcul, alegem carnea, punem aparte pentru cârnaţi, pentru pişti, pentru tobă. Şi cârnaţii, şi carnea noi o afumăm, dar nu prea mult, cât să prindă gust. Pe urmă le luăm de la fum şi le păstrăm toată iarna; stau foarte bine", ne lămureşte mătuşica, în vârstă de 73 de ani.

Apoi, pe îndelete, ne destăinuie care-i meşteşugul după care se prepară carnea de porc la ea în casă. Că nu-i Crăciun fără astfel de bucate pe masă. "Eu cârnaţii îi fac aşa: macin carnea, fac mujdei de usturoi, pun piper, sare, oleacă de praprikă dulce, ca să le deie culoare. Apoi îi pun la fum. Pentru pişti fierb carnea şi, separat, orezul. După ce se răceşte, dau carnea prin maşină, o amestec cu orezul, piper, sare. Înainte de toate, însă, pregătesc maţele. Le spăl foarte bine, le răzuiesc bine şi ies aşa subţiri, ca papirul (n.r. - ca hârtia). Apoi umplu cu umplutura de pişti, iar capetele le leg binişor cu aţă şi le pun iar la fiert 10 minute", ne explică mătuşa Rodica.

După ce termină cu preparatul cărnii, bătrânica o să facă şi ceva dulce: pampuşti (n.r. - un fel de gogoşi), pentru colindători şi nelipsitul cozonac. "Fac cozonaci, cu mac, cu nucă şi pampuşti. Astea se fac tot dintr-un fel de aluat ca de cozonac: se întinde o foaie, se taie forme cu gura paharului, se lasă la crescut şi apoi se prăjesc în ulei încins. Astea-s obligatorii de Crăciun; colindătorii întotdeauna abia aşteaptă să ajungă la noi, că ştiu că aici găsesc pampuşti calde", spune mătuşa zâmbind.

"Copiilor le sclipesc ochii de bucurie, când merg cu colinda"

În satele comunei Fundu Moldovei Ajunul e ziua emoţiilor şi-a colindelor. Colindă şi copiii mici, şi cei mai mărişori, uneori şi tinerii, ba chiar şi cei mai în vârstă, care-şi aduc aminte, astfel, de copilăria lor.

De altfel, întreaga zonă e cunoscută în mod special pentru tradiţiile legate de sărbătorile de iarnă, atât cele specifice Crăciunului, cât şi Anului Nou.

În comună există un ansamblu de dansatori, "Arcanul", renumit în întreaga ţară pentru repertoriul autentic, pentru port, pentru acurateţea cu care interpretează dansurile populare. "Copiilor le sclipesc ochii de bucurie, când merg cu colinda. Simt o emoţie deosebită. Strigă la poartă: "Primiţi cu colinda?". Şi, dacă ai spus "Da", colindă cu atâta sete, încât parcă-ţi transmit şi ţie o stare specială. Copiii au o bucurie lăuntrică nemăsurat de mare, mai mare decât o pot manifesta fizic. Îmi aduc aminte, de câte ori îi văd, de mine copil. Încă nu ştiam a zice bine Tatăl nostru, eram mic, înainte să merg la şcoală, şi voiam să merg cu colinda. Şi tata mi-a spus că lelea Rozalia, o vecină, o să mă pună să zic şi Tatăl nostru, când mă duc s-o colind şi dacă nu-l ştiu, n-o să-mi dea colac. Şi-aşa de mult mi-o plăcut şi mi-am dorit să mă duc să colind şi eu, cu ceilalţi copii, încât am învăţat şi rugăciunea bine", îşi aminteşte moş Dorin Cocârţă, de 75 de ani, de loc din satul Colacu, cel mai în vârstă dansator de la Fundu Moldovei, instructor şi fondator al Ansamblului "Arcanul".

Carnea şi cârnaţii se afumă cu lemn de mesteacăn

Aceeaşi atmosferă de pregătire a sărbătorii, aceeaşi bunătate şi aceeaşi simplitate în toate am găsit şi în casa Ionicăi Liţu, nana Nica, cum o ştie tot satul. Locuieşte, alături de băiat, noră şi cei doi nepoţi, Ştefănel şi Verginel, într-o căsuţă ca desprinsă din poveşti, veche de 160 de ani, aşa cum se făceau odată "căşile" în Fundu Moldovei. "Suntem a cincea generaţie care stăm în casa asta", ne ghiceşte întrebarea nana Nica, în timp ce ne pofteşte să intrăm în cerdacul larg, de lemn.

În familia nanei Nica lucrurile sunt rânduite aşa de când se ştie. Aşa a apucat ea, în casa părinţilor, aşa i-a învăţat şi ea pe copii şi acum pe nepoţi să aştepte şi să prăznuiască Crăciunul. "La noi în casă se posteşte dintotdeauna tot Postul Crăciunului. Nu se prepară mâncare de frupt deloc. Aşa ne-au învăţat părinţii de mici. Fără "Doamne-ajută!" şi fără să facem Sfânta Cruce, noi de-acasă n-am plecat", ne explică femeia.

Tocmai fiindcă e post şi oamenii locului nu se abat de la regulile sale, în Botuş, porcii încep a se tăia cam cu două săptămâni înainte de Crăciun, dar nu miercurea sau vinerea. De trebuşoara asta se ocupă măcelarul satului, nu aşa, oricine, pentru că e singurul care ştie rostul şi rânduiala în tranşatul şi pregătitul cărnii. Chiar dacă taie porcul, nimeni din gospodărie nu gustă din carnea felurit pregătită până în ziua de Crăciun, când întreaga familie se întoarce de la biserică. După ce ne-a lămurit în privinţa asta, nana Nica continuă să ne povestească despre cum se prepară bucatele tradiţionale bucovinene:

"Din carnea de porc se prepară tot felul de bunătăţi: carne la covată, cu sare, chişcă cu ficat, chişcă cu orez, tobă, kraizer sau slănină paprikată, cum îi spunem noi aici, cârnaţi. Cârnaţii se fac în mai multe feluri: ori cu carne tocată mai măruntă sau mai mare, cu bucăţele de slănină. Cine vrea să aibă carnea mai mărişoară în cârnaţi, o toacă pe un fund de lemn cu un toporaş, apoi o amestecă cu sare, cu usturoi, cu piper şi o lucrează mult cu mâna, o frământă. Apoi, după ce se umplu, cârnaţii se pun repejor la fum. Că n-au voie să stea în covată deloc, ce să mai vorbim de a doua zi; trebuie puşi la fum cât mai repede, că altfel se înăcresc. În afumătoare afumăm numai cu lemne de mesteacăn, care dau un miros deosebit", explică femeia.

Plăcinte cu brânză iute şi malai negru, specialităţi bucovinene de Crăciun

Prepararea bucatelor e în toi abia cu o zi înainte de Crăciun, când uliţele satului se umplu de miresme care de care mai îmbietoare. Atunci, gospodinele se întrec în a face tot ce au deprins din vechime că nu trebuie să lipsească de pe masă în prima zi a sărbătorii. "Cu o zi înaintea Crăciunului facem galuşti, tighir (un fel de drob), friptură de porc prăjită, zamă cu carne afumată şi tăiţei de casă, pâine coaptă la cuptior (noi îi zicem colac), cozonac cu mac şi cu nucă. Apoi, vin la rând prăjiturile tradiţionale: malai negru (un fel de chec foarte închis la culoare) şi plăcintă cu brânză iute (foarte sărată, adică). Se face un fel de aluat ca de cozonac şi se umple cu făină de porumb şi cu brânză iute, apoi se fac plăcinţele poale-n brâu. Şi aieste plăcinte se mănâncă cu lapte acru în ziua de Crăciun", spune nana Nica.

Prima masă îmbelşugată o să aibă loc abia în prima zi de Crăciun, după ce postul se va fi terminat, când gospodinele de la Fundu Moldovei o să pună pe masă tot ce au pregătit. "După ce ne-om întoarce de la biserică, o să tai din toate aceste preparate câte puţin, o să pun galuşti, zama cu carne afumată şi cu tăiţei de casă şi o să stăm cu toţii la masă", completează nana.

Ajunul, ziua colindelor

În Bucovina, înainte de toate, Crăciunul înseamnă colindă, căci nimic nu vesteşte mai frumos şi mai curat sărbătoarea decât această cântare, care, prin tonalitate şi mesaj, se constituie într-un miracol.

În toate satele comunei Fundu Moldovei mersul la colindat e în firescul fiecărui Crăciun. De fapt, altfel nu se poate închipui sărbătoarea. "Ce frumos îi să te duci cu colinda! Parcă simţi aşa, în suflet, că trăieşti sărbătoarea Crăciunului", crede nana Nica Liţu.

Colindele, cântate de glasurile cristaline ale celor mici, când ziua se îngână cu noaptea, în Ajun de Crăciun, sub ferestrele cu flori de gheaţă, sunt aceleaşi de sute de ani. "Vin copiii cu mare bucurie la colindat. Noi îi primim cu daruri, cu bani, cu pampuşti. Ce colinde cântam noi, când eram copii, acelea le cântă şi ei acum. Toate s-au păstrat", spune mătuşa Rodica Ţâmpău.

"La noi există numai colinde cu caracter religios. Cea mai cunoscută şi întâlnită este colinda "O, ce veste minunată". Copiii se adună în mici cete de colindători, fac repetiţii, au un repertoriu şi în Ajun trec pe la casele gospodarilor să vestească Naşterea Domnului", explică prof. Filon Lucău, un pasionat al culturii populare locale şi zonale, fost profesor de limba şi literatura română la şcoala din Botuş.