Educaţie şi desăvârşire: Şcoală şi temporalitate

Toţi cei care au trecut prin şcoală îşi amintesc cu plăcere de sunetul clopoţelului sau al soneriei - mai ales cel de la sfârşitul orelor. Acest sunet anunţa că începea un nou timp, cel al liniştii şi decantării a ceea ce s-a predat, un timp al destinderii, abandonului sau uitării a ceea ce se învăţase, un interval al răgazului, al sinelui şi al libertăţii. Sunetul acesta, destul de banal, uitat undeva în memoria noastră afectivă, are însă o semnificaţie aparte. El arată că educaţia este indisolubil ancorată şi legată de durată. Că educaţia durează ca timp şi în timp!

Educaţia, în calitate de proiect, dar şi de fenomen real, se raportează la coordonatele temporale şi implică o anumită succesivitate în timp. Ea nu are cum să facă abstracţie de derularea temporală. Orice proiect formativ presupune o modelare şi o supunere a duratelor, o luptă cu timpul, cu vremurile, cu istoria. Procesul ca atare înseamnă o devenire în plan cronologic, o transformare în timp a indivizilor sau a societăţilor. Educaţia este un soi de actualizare memorială, un fenomen de readucere în prezent a unui capital inepuizabil, care este cultura omenirii. Ea este fenomenologie temporală, prin excelenţă, arc peste timp care aduce îmbogăţire spirituală, conturare stadială a unei personalităţi. Devenirea preconizată de educaţie înseamnă nu numai schimbare a unor proprietăţi interioare, personale, ci şi o gestionare inteligentă a unor surse date cum ar fi timpul. Ea presupune organizarea judicioasă a perioadelor, orânduirea nimerită a unor episoade, respectarea unei etapizări a metamorfozărilor intenţionate. "Cel mai important în educaţie nu este să câştigăm timp, ci să-l pierdem" - scria Comenius cu câteva secole în urmă. Iar Jean Jacques Rousseau nota şi el: "cea mai utilă regulă a oricărei educaţii este de a şti cum să pierdem timpul". Să-l pierdem cu folos, de bună seamă, să lase urme palpabile, vizibile, de durată în modul nostru de a fi sau de a face.

Pentru societatea actuală timpul a devenit una dintre resursele cele mai importante. Timpul costă, el reprezintă o valoare în sine. Nimeni nu-şi permite să piardă timpul. O persoană este valorizată şi din perspectiva perceperii şi consumării timpului. Cei care îşi risipesc timpul aiurea sunt repudiaţi şi marginalizaţi. Timpul constituie o raritate, el nu mai revine, nu mai avem timp pentru a ne lansa în …căutarea timpului pierdut. El ne împinge de la spate, ne presează, ne accelerează gesticulaţiile. Învăţăm de mici o praxiologie a timpului, o etică a uzanţei timpului ca pe o resursă sigură ce aduce bogăţia. Cel care se mişcă greu sau dispune de prea mult timp devine un tip curios, atipic, antipatic.

Şcoala este "cureaua de transmisie" ce asigură continuitatea şi solidaritatea dintre generaţii

Finalitatea educaţiei, din orice epocă, revendică temporalitatea ca un gaj, ca un garant al autenticităţii. Şcoala este chemată să instruiască pe cei prezenţi în concordanţă cu cei care au fost, să perpetueze în timp ceea ce omenirea are mai de preţ. Ea este "cureaua de transmisie" de ordin cultural ce asigură continuitatea şi solidaritatea dintre generaţii. Se mai spune apoi că şcoala trebuie să pregătească oamenii pentru viaţă, pentru schimbarea adusă de scurgerea timpului. În calitate de "templu al adevărului", instituţia educativă se cere a fi deschisă tuturor, să asigure formarea şi perfecţionarea de-a lungul timpului, pe durata întregii vieţi.

Instrumentele culturale încorporate în perimetrul acestei instituţii trebuie să fie trainice. Asumpţia de bază, în momentul predării, este aceasta: cunoştinţele trebuie să dăinuie, să fie însuşite o dată pentru totdeauna. Principiul durabilităţii şi trăiniciei este la mare preţ, toţi dascălii fiind atenţi la perspectivele operei lor. Cu cât valorile rămân pentru mai mult timp, cu atât educaţia este categorisită a fi mai valoroasă. Uitarea este desconsiderată şi pusă la index. Nimic nu se predă în şcoală pentru o uzanţă pasageră. Superficialitatea sau improbabilitatea în cunoaştere sunt reprimate, desconsiderate, blamate. Se insistă asupra unui lucru (scrisul, cititul, socotitul etc.) până ce este însuşit şi în ideea de a rămâne pentru totdeauna.

Valorile perenităţii, circumscrise într-un mod specific în şcoala noastră cea de toate zilele, par să intre în recul sub impactul tehnologiilor contemporane. Dacă ne raportăm la modelul învăţării cu ajutorul ordinatorului, multe presupoziţii vechi nu mai pot rezista. Principiile adiacente, presupuse de această tehnică, sunt: tratarea rapidă a datelor, neîntârzierea asupra detaliilor, saltul rapid de la un domeniu la altul, depăşirea graniţelor disciplinare, relativa pasivitate şi ne-memorarea intenţionată a informaţiilor etc. Noul mod de operare presupune relativizarea formulărilor, părăsirea rutinelor procedurale şi a lentorilor protocolare, încurajarea inteligenţelor multiple, cultivarea plăcerii de a veni într-un contact accidental cu cunoaşterea.

Un loc geometric unde se întretaie mai multe intenţionalităţi temporale

De altfel, teoreticienii desluşesc două tipuri de gestionare a temporalităţii acestei dialectici nemaiîntâlnite, ce se împletesc şi coexistă, chiar dacă acestea sunt contradictorii. Avem, pe de o parte, un mod tradiţional de raportare la timp, de instituţionalizare şi valorizare a repetiţiilor, de vizare a acţiunilor pe un termen mediu sau lung, pe baza recursului la tutoriat, pe magisteriat, pe frecventarea durabilă şi reiterată a marilor opere consacrate. Pe de altă parte, putem identifica un alt model de gestionare a timpului, prin valorizarea imediatităţii, a instantaneului, a interacţiunilor fulgurante şi secvenţiale, impuse, îndeosebi, de noile tehnici de informare care au pătruns şi în şcoală. Această fugacitate a instituirilor educative au de bună seamă şi repercusiuni negative, dacă e să ne gândim la evidenta creştere a instabilităţii psihologice, emoţionale sau intelectuale ce caracterizează tot mai mult pe candidaţii la formare.

Timpul, ca resursă educativă, constituie o chestiune de îmbinare, de combinare a diferitelor ipostaze ale timpului trăit de către partenerii educaţionali (elevi, profesori, părinţi). Un principiu dezirabil în compunerea şi eficientizarea acestuia ar consta în realizarea unor corelări şi complementarităţi nimerite astfel încât să se elimine desfăşurările energofage, "furturile" sau abuzurile reciproce de timp, stresul temporal. Şcoala este un loc geometric unde se întretaie mai multe intenţionalităţi temporale. Ea devine un spaţiu de realizare a unei sincronii standard ce îi permite să asimileze maximum de elevi, de a-i înscrie pe toţi într-un program comun. Ea nu are grija de a-şi adapta misiunea la singularitatea celor care se adăpostesc în ea.

În fapt, şcoala constituie un loc al alterării ritmurilor, al uniformizării acestora, al unificării acţiunilor în numele eficienţei şi randamentului. Precum timpul în care trăim a devenit şi educaţia noastră!