O lecţie despre Eroism şi Înălţare

Cuvintele părintelui protop vorbesc însă despre noi. Despre nevoia reaşezării noastre în matca firească a binelui. A responsabilităţii şi înălţării.

„Prin moartea lor, noi, astăzi, trăim“ sunt cuvinte ce mărturisesc, în dramatismul încărcăturii lor, în aceeaşi măsură, jertfa înaintaşilor şi obligaţia ca prin ea, noi, cei de astăzi, să ne restaurăm fiinţa. Să ne ridicăm din starea de om al suferinţei la cea de om al slavei.

Eroii care odihnesc în tainiţele mausoleului

Pentru unii sună poate desuet aceste cuvinte, într-un timp în care nimic nu pare a se mai regăsi. De aceea este bine, din când în când, primăvara, să păşim într-un mausoleu şi să tăcem. Atât. Să tăcem, şi apoi să intrăm într-o biserică. Aşa am făcut şi noi la Giurgiu. Am păşit în Mausoleul Eroilor tăcând. Între zidurile acestuia odihnesc osemintele a 350 de ostaşi români identificaţi, căzuţi în luptele din judeţ în toamna lui 1916, şi a 69 militari germani, morţi în spitalul din Giurgiu între 1916 şi 1918. Alături de ele, în osuar mai sunt depuse rămăşiţele a peste 4.000 de militari români, decedaţi la Giurgiu, Naipu, Prunaru, Bălăria, în prizonieratul din Bulgaria, şi trei soldaţi din trupele coloniale franceze, morţi în 1918. Am intrat apoi în Biserica „Înălţarea Domnului“ şi ne-am închinat.

Probabil, am fi plecat din Giurgiu doar cu cutremurarea întâlnirii cu trecutul, cu eroii, cunoscuţi sau necunoscuţi, aflaţi cu oasele la vedere, ca să nu-i uităm. Înţelesul cuvintelor părintelui protopop depinde de fiecare. De aceea, din când în când, e bine să păşim într-un mausoleu şi să tăcem. Apoi să intrăm într-o biserică.

Când uităm sensul „moralei eroice“

L-am întrebat pe părintele protop ce spun oamenii despre această biserică şi mi-a răspuns aşa:

«Considerând numele dat acestui sfânt lăcaş, de Biserica Eroilor, toţi ar trebui să vibreze la auzul ori la pronunţarea lui. Din păcate însă, semnificaţia mai este cunoscută doar de specialişti, de preoţii slujitori şi de alţi câţiva, puţini la număr. Mulţi ridică din umeri sau arată o indiferenţă totală. Secularizarea îşi spune cuvântul! Astăzi, nimeni nu mai înţelege ceea ce numea părintele Dumitru Stăniloae „morală eroică... condiţia eternă a viabilităţii oricărei societăţi sau atracţia centripetală a părţilor unui întreg“. Astăzi, omul gândeşte, doreşte să acapareze cât mai mult pentru sine. Uită de cei din jur. Iar societatea, dacă nu se destramă, cu siguranţă, se şubrezeşte, suferă foarte mult. Când fiecare se întrece să vândă, să înstrăineze bunuri ce nu-i aparţin, ce a mai rămas din societate, cuvinte precum „erou“, „morală eroică“, „morală de sacrificiu“ sunt taxate, ca să nu spun compromise. Locul eroului este şters. Prin forţă centrifugală, prezenţa egoistului se face tot mai simţită. Nu mai sunt mulţi care să înţeleagă rugăciunea Bisericii: „Încă ne rugăm pentru ostaşii căzuţi pe toate câmpurile de luptă pentru apărarea ţării noastre şi a credinţei strămoşeşti...“ Şi nici cuvintele Mântuitorului „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla“.»

Moartea îl aşază pe om înaintea veşniciei

L-am rugat pe sfinţia sa să ne tălmăcească înţelesul propriu al Învierii, pornind de la cuvintele descoperite de noi în interiorul mausoleului: „Cei ce au căzut pentru ţară/ Pe locul câmpului bogat/ Jertfind o-ntreagă primăvară/ Nu au murit, ci au înviat!“ Iată răspunsul: «„Cei ce au căzut pentru ţară...“, după cum spune şi poporul, se odihnesc. Ei nu au murit, ci doar repausează. Au rămas cu trupul sub o brazdă-ndepărtată, ca prin ei, noi să avem „roadă însutită“. Moartea, în ciuda înfăţişării ei negative, îl aşază pe om înaintea veşniciei. Spre deosebire de noi, eroii, cei care au „jertfit o-ntreagă primăvară“ au înţeles mult mai bine pilda lui Hristos, care S-a adus pe Sine jertfă pentru viaţa lumii. Şi asta au arătat-o ca pe o formă de iubire supremă, pentru că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii lui“… „Nu au murit, ci au înviat!...“»

Atâta vreme cât Biserica nu vede Învierea lui Hristos ca un simplu amănunt biografic al vieţii Lui, ci ca pe un eveniment ontologic, care deschide o nouă perspectivă oamenilor, spunem că Învierea nu există doar ca aşteptare, ci şi ca experienţă de trăire. Învierea nu se află după moarte, ci prin moartea însăşi. Iar acest lucru îl putem înţelege din cuprinzătorul imn al Învierii: „Hristos a înviat din morţi,/ cu moartea pe moarte călcând/ şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“, imn care ne înfăţişează, într-o manieră inegalabilă, înţelesul antropologic, extrem de profund, al morţii şi învierii...“

A sluji cu sentimentul micimii omeneşti

L-am mai întrebat pe părintele Sabin Mâţ cu ce sentiment slujeşte într-un loc atât de special şi a răspuns: „Cu sentimentul micimii noastre omeneşti. Dar şi cu sentimentul datoriei faţă de cei care s-au jertfit pentru noi. Şi asta pentru că ei ne obligă să ne punem întrebarea firească dacă nu cumva avem vreo obligaţie. Dacă vieţile noastre de până acum mai pot continua la fel. Or, dacă modul în care vieţuim nu ne jenează, în primul rând, pe noi înşine.

În toată micimea noastră, trebuie să găsim puterea de-a părăsi felul nostru de trăi şi a căuta să fim şi noi folositori altora, jertfindu-ne pentru ei. Şi asta, cu atât mai mult cu cât, la Biserica Eroilor, te vezi înconjurat de jertfe. Acestora le datorăm viaţa şi liniştea noastră, căci prin moartea lor, noi, astăzi, trăim. Or, raportul acesta dintre moarte şi viaţă nu este acela al unor simpli profitori. Semenii noştri nu s-au jertfit pentru ca noi să tragem numai foloasele jertfirii lor, ci ca să fim în primul rând liberi. Să ne punem în slujba celorlalţi, să nu trăim pur şi simplu, ci să trăim altfel. Un alt fel de viaţă, prin care să nu zădărnicim jertfele lor. Şi, fiindcă vorbim de biserica ce poartă hramul Înălţării, ziua în care sunt prăznuiţi şi eroii neamului nostru, aş mai adăuga doar atât: Înălţarea Domnului este sărbătoarea refacerii omului, ziua în care omul cel vechi trebuie înlăturat pentru a face loc Celui Nou, care nu mai este un om al suferinţei, ci un Om al slavei…“

Am plecat de la Giurgiu atinşi de cuvintele părintelui Sabin Mâţ. Am fi vrut să rostim ceva, dar tăcerea ne-a pecetluit gurile. Fără de rostire şi fără de scuză trăim prezentul nostru.

Am deschis Penticostarul şi am citit din slujba Înălţării Domnului: „Firea omenească, cea căzută prin stricăciune, ai ridicat-o, Hristoase, şi cu suirea Ta ai înălţat-o, şi împreună cu Tine pe noi ne-ai preaslăvit…“ Oare vom mai învăţa să trăim vreodată în fire această verticală a zborului?