O secvenţă mai puţin ştiută din existenţa parohiilor

Comunităţile religioase au o fizionomie şi o dinamică aparte, dacă ai răbdare să le percepi, să le analizezi, să le evaluezi. Parohia nu este o entitate abstractă, administrativă, ci o comunitate vie, cu un relief pregnant în contemporaneitate, chiar dacă spaţiul social este "plin" de incitări de natură politică, economică, socială şi a devenit o "scenă" a antrenamentelor şi experimentelor de tot felul. Din păcate, din perspectivă spirituală, biserica a rămas printre puţinele instituţii ce se preocupă în mod activ de crearea unei comuniuni între oameni, le creează un orizont de vieţuire, de adâncire spre sine, de proiectare spre veşnicie. Într-un context debusolant, cu precarităţi de tot felul, biserica se dovedeşte a fi un for stabilizator, unificator, inductor de împlinire şi speranţă.

Am avut recent privilegiul de a-l însoţi pe Întâistătătorul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, IPS Teofan, într-un periplu la şase parohii săteşti, cu ocazia oferirii festive a Sfintelor Antimise (nişte acoperăminte din pânză frumos brodate, ce simbolizează giulgiul Mântuitorului, semnate de ierarhul locului şi pe care se săvârşeşte sfinţirea Darurilor), prilej cu care am re-simţit pulsul viu al comunităţilor de credinţă din aşezările noastre. Cunoşteam într-o măsură şi intuiam de mult această lume, mai ales că provin de aici (printre parohiile vizitate aflându-se şi satul natal, Osoi) şi păstrez legătura cu mulţi preoţi, mai în vârstă sau mai tineri, de pe un areal destul de larg. Însă, reîmprospătarea memoriei a adus la zi anumite reprezentări mai vechi, le-a "recalibrat" în consens cu datele percepute direct. Şi s-au construit, în acest fel, mai multe imagini.

O impresie generală: biserica îşi rezervă pe mai departe o importantă funcţionalitate pentru comunitate, indiferent de numeroşii vectori care o animă. Departe de a fi o instituţie depăşită, cu gesticulaţii retrograde, ea a ştiut să ţină pasul cu problemele vremii, să se ancoreze în modernitate prin spirit şi structuri acţionale. Pornind de la exterioritatea fizică a clădirilor (mai peste tot renovări, re-pictări, construcţii noi sau în diferite faze de derulare) şi până la diferitele modalităţi de implicare în comunitate (catehizare şi culturalizare, asistenţă socială, activism şi parteneriat comunitar etc.), această instituţie constituie un perimetru efervescent, cu o evoluţie remarcabilă, exemplară. Comparativ cu parohiile din oraş, cele din satele noastre au un contur mai evident, o identitate ce le diferenţiază între ele, o fizionomie proprie. În oraş, bisericile se "pierd" printre blocuri, sunt concurate de alte instituţii; la sate, bisericile sunt privilegiate topografic (deseori, alături de şcoală), devin centre în spaţiul arhitectonic, cu vizibilitate - fizică şi simbolică - maximală.

Preoţii din parohiile vizitate sunt cunoscători şi, de multe ori, gestionari sau consilieri ai problemelor oamenilor, nu puţine la număr. S-a văzut acest lucru atât din luările lor de cuvânt, cât şi din ataşamentul credincioşilor faţă de preocupărilor parohului, din dorinţa de implicare în problemele specifice, însăşi prezenţa lor în număr mare la aceste oficieri devenind semnificativă. S-a simţit un corpus de credinţă, de tovărăşie spirituală în pregătirea întâlnirii cu ierarhul locului, o aşteptare imensă din partea enoriaşilor de a-l întâmpina şi cinsti cum se cuvine (la Comarna, spre exemplu, de 101 ani nu a mai venit un mitropolit în vatra satului).

Se dovedeşte, încă o dată, faptul că o comunitate tinde natural către un marcaj spiritual, are nevoie de o busolă, de un ghidaj. Biserica, prin materialitatea ei plină de înţelesuri (arhitectură, decoraţiuni, pictură etc.), dar - mai ales - prin acţiunile întreprinse sau prin persoanele ce o conduc, asigură această con-gregare a acţiunilor în jurul unor valori-liant prin care comunitatea prinde contur, devine vie, unitară, eficientă. Oamenii au nevoie de afiliere la valori comune ale credinţei, acestea asigurând o "vertebrare" a acţiunilor înspre scopuri valoroase. Biserica trezeşte şi întreţine dorul comuniunii atât de necesare unei vieţi autentice - individuale şi sociale -, o comuniune a celor ce sunt cu cei care au fost sau vor fi, o rezonanţă între semeni, indiferent de poziţia pe care o deţin în biserică sau în afara ei.

Bucurii, suferinţe, speranţe

Realizările preoţilor care ne-au primit sunt multe şi diverse, ca şi speranţele sau neîmplinirile acestora; ele au fost expuse pe scurt, într-un anumit moment al ceremoniei, ca o dare de seamă în faţa comunităţii de credincioşi: renovări, supraînălţări, reacoperiri de biserici, amenajarea de prăznicare, de drumuri, de garduri, recuperări de terenuri sau proprietăţi, extinderi de cimitire, lupta cu unele autorităţi locale, cu birocraţia, încercarea de a găsi sponsori sau echipe de muncitori, alergătură după materiale, colaborarea cu alte foruri din localitate, cu şcoala, cu gospodarii din sat etc. De altfel, realizările erau palpabile, nu doar rostuite prin cuvinte frumoase: la Osoi, ne impresionează acoperişul nou, ştefanian, din tablă de cupru; la Comarna, o nouă şi frumoasă pictură interioară, model de echilibru şi bun gust; la Moreni, o bisericuţă veche, din vălătuci şi lemn, devenită monument istoric; la Chicerea, un ansamblu de clădiri noi, gospodăreşte realizate, menite a asigura confortul activităţilor de tot felul; la Goruni, o aranjare şi o intimitate a interiorului ce predispune la rugăciune şi adâncă reculegere; la Costuleni, un interior robust cu o durabilă pardoseală din marmură albă, demnă de invidiat etc. Însă, cele mai multe realizări ţin de i-materialul ne-evocabil, de menţinerea flăcării credinţei, de perpetuarea unui etos, de încercarea de a face ceva pentru locuitorii aşezărilor vizitate. La acestea se adaugă şi elemente care ţin de viaţa concretă a unor părinţi, pe nedrept invidiaţi sau huliţi de cei care nu cunosc realitatea, şi care întregesc imaginea despre corpul nostru preoţesc. La Moreni, pe malul Prutului, de pildă, tânărul preot, proaspăt ieşit de pe băncile facultăţii, este nevoit să stea în gazdă în condiţii nu prea confortabile, la un sătean, iar la Costuleni părintele a vorbit printre lacrimi, fiind puternic marcat de o dramă familială, anul trecut soţia trecând la Domnul. Şi preoţii au nevoile şi durerile lor…

Nu de puţine ori slujirea revine nu numai preotului, ci şi celorlalţi membri ai familiei, desigur în formule şi prin gesticulaţii diferite, printr-o operă "sacrificială" comună. Familiile acestora, pe care în bună măsură le-am cunoscut, intră într-o firească sinergie cu "părintele" nu numai cel natural, ci şi cel spiritual, al întregii comunităţi.

Un crâmpei din activitatea unui păstor de suflete

Intervenţia părintelui mitropolit a fost de fiecare dată urmărită cu nesaţ de cei de faţă şi a fost receptată ca un cuvânt binevenit de recunoaştere a trudei, de îmbărbătare, de învăţare, de alinare. Nimic contrafăcut, emfatic, orânduit dinainte, ci totul legat de context, de atmosfera ivită, dar cu semnificaţie şi cu miez. Se vedea pe chipurile oamenilor bucuria unui rar şi sperat dar, a primirii unui sprijin, a unei adieri de înţelegere şi bunătate. De la copiii ce de-abia puteau vorbi şi până la bătrânii plini de semnele timpului, de la mamele bucuroase până la sărmanii cu feţe chinuite de soartă, toţi au fost atinşi de misterul şi frumuseţea unei fericite întâlniri. Sunt sigur că pentru mulţi dintre ei, o astfel de ocazie s-a constituit într-un moment nodal al existenţei lor obişnuite, ordinare, chiar terne.

Numai cine nu cunoaşte din experienţă astfel de semeni şi de trăiri nu-şi poate da seama de încărcătura emoţională a momentului. E mare cererea de mângâiere sufletească, de orientare şi arătare a unei căi, e încă multă durere şi deznădejde la mulţi dintre semenii noştri, e nevoie de o neîncetată trudă şi chibzuinţă în a le gestiona. Biserica reuşeşte, într-o anumită măsură, să regleze unele lucruri, să repare, să atenueze din relele tăvălugului lumii acesteia - încă zbuciumată, amestecată, nedefinită valoric. Poate că într-o lume aşezată, biserica ar avea mai puţin de lucrat, restrângându-se la funcţia sa strict spirituală, sacerdotală. La noi, însă, ea este nevoită, de multe ori, să facă ceea ce ar trebui să realizeze îndeobşte alte entităţi ale socialului.

Oricine ar fi fost impresionat de naturaleţea Înalt Preasfinţitului Teofan care, atât faţă de invitaţii săi, dar şi de obştea credincioşilor, a împărtăşit o undă de blândeţe, de bucurie a întâlnirii, de convivialitate binefăcătoare. Atât în raport cu autorităţile locului (primari, preoţi, notabilităţi), dar şi cu enoriaşii a arătat - prin cuvinte, gesturi, nevorbiri - aceeaşi luare în considerare, acelaşi interes de a cunoaşte sau înţelege realizări, neajunsuri, năzuinţe.

O scurtă secvenţă din viaţa parohiilor noastre de la ţară, un crâmpei din activitatea unui păstor de suflete…

Notă. Periplul a avut loc în parohiile din Goruni (preot Iulian Tăbăcaru), Chicerea (preot Daniel Lupu), Osoi (preot Adrian Solescu), Moreni (preot Daniel Ţifui), Comarna (preot Gheorghe Mihai Pintilie) şi Costuleni (preot Constantin Straton). Din delegaţie a făcut parte părintele protopop Vilie Doroşincă şi dl. Ioan Nani, membru în Adunarea Eparhială.