„Patul de suferinţă este un pat al cunoaşterii“

Doctorul Richard Constantinescu este un nume cunoscut în spaţiul academic şi medical ieşean, în mod special pentru lucrarea "Sensul durerii", "o adevărată disecţie a acestui complex sindrom", cum o numea într-o recenzie din revista "Viaţa medicală" profesorul Constantin Romanescu. Dincolo de preocupările legate de problematica durerii, tânărul cercetător se mişcă cu lejeritate în spaţiul bioeticii, militând pentru o medicină de tip creştin.

Sunteţi autorul unei lucrări intitulate "Sensul durerii". Un titlu care pleacă de la o întrebare care ne-ar putea măcina pe fiecare dintre noi la un moment dat, dar care, dincolo de aparenţe, trădează o abordare complexă. Cum vă definiţi dumneavoastră, acum, această sintagmă?

Nu cred că lucrurile sunt întâmplătoare. Toată lumea mă întreabă de ce m-a preocupat în mod special durerea, suferinţa umană, şi de ce am scris atât de mult pe această temă. Ei bine, la început am făcut parte din colectivul profesorului Ostin Mungiu, de la Catedra de Farmacologie, Toxicologie şi Algeziologie, Algeziologia fiind disciplina care se ocupă cu studiul şi terapia durerii. În plus, viaţa mea, încă din copilărie, a fost supusă unor traumatisme care m-au marcat (moartea prematură a părinţilor mei, urmărirea familiei mele de către Securitate). La Tecuci, timp de câţiva ani, am lucrat în Chirurgie, domeniu medical în care am avut parte, zilnic, de tot felul de experienţe. Toate acestea m-au făcut să mă simt "acasă" în problemele suferinţei şi ale durerii. E o expresie celebră care spune: "contactul cu suferinţa umană inoculează gustul luptei împotriva ei". Dacă toţi medicii ar avea talent scriitoricesc, cred că în fiecare zi ar putea scrie câte o pagină din perspectiva aceasta, a suferinţei umane. Mi-aş dori să pot iniţia la UMF, la un moment dat, un curs de Medicină narativă, la fel cum există în străinătate.

Lecturile pe care le-am avut pe această temă, intrarea în metabolismul intern, dacă vreţi, a acestor chestiuni legate de durere m-au făcut să înţeleg altfel sensul durerii şi, mai mult decât atât, sensul vieţii. M-am gândit chiar să scriu cel puţin un text despre trecerea prin suferinţă şi nu peste suferinţă. Pentru că peste tot auzim formula aceasta: cum să treci peste un necaz, o durere, o suferinţă.

Pentru că tot am vorbit despre sensul suferinţei, poate medicul, prin comunicare, să aline suferinţa unui pacient aflat pe patul de spital?

De câţiva ani mă ocup de partea aceasta de comunicare cu pacientul şi am întâlniri, de câteva ori pe săptămână, în diverse clinici, cu pacienţii, cu asistentele, cu medicii, pe tema comunicării dialogice şi relaţionale cu pacientul. Pentru că fără a stabili un dialog real, în care să încerci să îl asculţi pe cel din faţa ta, fără a crea un soi de relaţie cu acesta, nu faci nimic. Atunci când comunicăm, deschidem un arc cu care ţintim în amintirile omului, în emoţiile lui şi putem stârni diverse reacţii. De aceea, o relaţie cu cel pe care-l îngrijeşti este fundamentală.

Din păcate, în medicina românească se ajunge la un fel de dezumanizare. Bolnavul este întrebat adesea: "Ai venit cu aparţinătorii?". De asemenea, este utilizată noţiunea de individ. Nu se mai vorbeşte despre persoană. A considera pacientul un număr, un caz, un individ conturează profilul acesta dezumanizant al medicinei de azi.

Pacientul trebuie privit ca o persoană, nu ca un individ

De unde vin deficienţele acestea de comunicare în sistemul medical românesc?

Vin din mai multe locuri. În primul rând, din familie. La şcoală noi învăţăm geografie, învăţăm istorie, dar nu învăţăm să ne controlăm emoţiile. Lumea e condusă nu de raţionalitate, ci de emoţional. Copilul, când e mic, îi spune mamei "mi-e frică de...", iar aceasta îi răspunde: "de ce să-ţi fie frică?". Îţi reprimă, astfel, emoţia pe care o trăieşti, iar acest lucru se continuă pe tot parcursul vieţii. Copilul ajunge la şcoală, unde nu se pune preţ pe inteligenţa emoţională, apoi studentul ajuns la Medicină are de cărat în spate o multitudine de obiecte de studiu, astfel încât nu ajunge să asimileze corect cunoştinţele medicale.

Totuşi, în ultimii ani, la UMF Iaşi s-au introdus cursuri care încearcă să privească omul din mai multe perspective. Există, astfel, curs de Psihologie medicală, un curs de Bioetică, un curs de Religie şi Medicină, un curs de Comunicare medicală, un curs de Antropologie creştină, toate oferind o altă viziune asupra persoanei umane.

De aceea, nu cred că trebuie să învinovăţim studenţii, care, poate, până acum nu au avut modele, nu au avut cursurile de pregătire necesare. Acum, existând aceste cursuri, sperăm să înceapă să se fisureze carapacea deficienţelor de comunicare, care se creează şi în timpul facultăţii.

Pe de altă parte, trebuie să existe şi un alt tip de relaţie profesor-student la Medicină, o comunicare de tip emoţional.

Deci, ca o concluzie, toate aceste deficienţe vin din familie, din contextul social şi din facultate, apoi se adaugă "malformaţiile" din sistemul sanitar, frustrările pe care le resimt rezidenţii prin salariile mici, prin incertitudinea care domneşte, peste care se suprapune lipsa de timp în a găsi lecturile care să-i îndrume spre a privi omul ca pe o persoană.

Pomeneaţi de cursul acela Medicină şi Religie, pe care chiar dumneavoastră l-aţi introdus în programa UMF Iaşi. Cele două domenii se completează, luând în calcul nu doar sănătatea trupului, ci şi a sufletului. Reuşeşte medicul modern să medieze raportul acesta între medicină şi religie?

Din păcate, medicul modern ignoră multe dintre aceste aspecte şi uneori chiar zâmbeşte când vine vorba despre unele chestiuni legate de zona aceasta spirituală. Medicii spun că sunt oameni de ştiinţă, dar mi se pare straniu că oameni care până la urmă, măcar convenţional, îşi botează copiii, se cunună în biserică, poate se şi spovedesc refuză să ia în consideraţie partea aceasta spirituală a pacientului. Dar patul de suferinţă este un pat al cunoaşterii, atât pentru bolnav, care începe să-şi pună întrebări cu privire la sensul lui, cât şi pentru medic, în a cărui conştiinţă parcă se trezeşte ceva.

O să vă dau un exemplu. Lucram la Tecuci, în secţia de Chirurgie, în iarna anului 2001 şi, la un moment dat, m-a anunţat asistenta că vine salvarea dintr-o comună. Era foarte frig, veneau mulţi bolnavi degeraţi. Am ajuns în Triaj şi am fost marcat de o imagine care poate fi reprodusă într-un film. Într-un covor era adusă o bătrână, în stare de comă, cu barbă, cu unghiile crescute, iar mâinile şi picioarele prezentau degerături de gradul IV. Era, cum se spune, "lemn". Bătrâna era însoţită de fiica ei, o femeie interesată mai mult de pământul pe care ar fi putut să-l moştenească după dispariţia propriei mame, decât de salvarea acesteia. Am internat bătrâna într-o rezervă, i-am asigurat suportul vital, dar nu ne aşteptam deloc la o evoluţie favorabilă; avea pulsul abia perceptibil, iar semnele nu erau deloc bune.

Bătrâna avea mâinile degerate; dacă ai fi vrut să-i îndoi falangele, s-ar fi rupt. Spre miezul nopţii m-a chemat infirmiera, pentru că monitorul arăta că bolnava se stinge. În rezervă se mai aflau infirmiera, asistenta şi fiica femeii, care a fost rugată să iasă. Noi am aprins o lumânare, infirmiera a aşezat-o lângă mâna bolnavei, cu gândul să o ţină aprinsă până îşi va da sufletul. În clipa aceea, mâna bătrânei, pe care o ştiam îngheţată, s-a mulat pe lumânare şi bolnava şi-a ţinut singură lumânarea până a murit. Am rămas înmărmurit; nu găseam nici o explicaţie plauzibilă din punct de vedere medical. Am întrebat mulţi medici legişti cum a fost posibil acest lucru şi nimeni n-a ştiut să răspundă.

Ei, există carapacea aceea de care vorbeam; la unii se fisurează greu, la unii se destramă doar după ce sunt zguduiţi de evenimente traumatice în timpul vieţii.

"Să tratezi bolnavul din faţa ta ca pe Însuşi Hristos"

Coordonaţi un cerc de medicină creştină destinat studenţilor. Ce presupune conceptul acesta de medicină creştină?

Presupune abordarea pacientului ca pe o persoană. Într-o cuvântare a lui Nicolae Paulescu, în 1913, către studenţii la Medicină, el spunea aşa: "Să tratezi bolnavul din faţa ta ca pe Însuşi Hristos". Bun, este foarte mult spus, dar a vedea în celălalt întâlnirea tot cu chipul lui Dumnezeu, asta presupune, de fapt, Medicina creştină; spiritualitate, stil de viaţă, spovedanie, toate la un loc concură la o comunicare în cadre creştine, care conduce şi la rezultate.

Dumneavoastră vă simţiţi confortabil şi în spaţiul bioeticii. Există câteva probleme controversate care ţin agenda opiniei publice de ani buni, iar eutanasia este una dintre acestea. O problemă care contravine viziunii creştin-ortodoxe asupra vieţii şi împotriva căreia BOR s-a pronunţat ferm. Există vreo justificare medicală în sprijinul acestei metode?

Din perspectivă creştină, discuţia referitoare la eutanasie nu-şi are sensul, pentru că nu noi suntem creatorii vieţii. Dacă ne extragem, există tot soiul de justificări cu privire la această metodă, toate centrate în jurul ideii de curmare a suferinţei: că suferinţa dezumanizează, că omul devine o legumă etc.

Dar există şi o întreagă discuţie pe tema medicalizării excesive, a încercării de a ţine în viaţă o persoană, uneori depăşind limitele, inclusiv cele medicale, inclusiv cele etice.

O altă controversă este cea legată de avort. Şi, într-un anumit punct, avortul şi eutanasia se întâlnesc. În privinţa eutanasiei Biserica şi-a exprimat în mod categoric punctul de vedere, dar nici corpul medical nu pare să accepte atât de uşor metoda. Şi totuşi, acelaşi corp medical, care nu acceptă eutanasia, acceptă avortul. Cum vă explicaţi?

Sunt lucruri care tind să te contrarieze. E ciudat că oameni care se declară a fi creştini au aşa, o nebuloasă privind începutul vieţii, viaţa în general şi problemele de sfârşit ale vieţii. Şi mai ales în nişte chestiuni care nu au justificare nici din perspectiva Jurământului lui Hipocrat.

Recent aţi iniţiat la UMF Iaşi o foarte interesantă dezbatere pe tema tehnologizării maternităţii, odată cu evoluţia ştiinţei, în cadrul căreia au fost abordate teme ca maternitatea de surogaţie, fertilizarea in vitro, clonarea umană. De ce lipsesc astfel de dezbateri, pe teme controversate, în spaţiul public de la noi?

Fiind o societate în curs de aşezare, astfel de manifestări se întâmplă mai rar. Apoi, românii nu prea sunt obişnuiţi cu dezbaterile, cu cultura aceasta a întrebărilor şi a autodezvăluirii. Dar eu consider că trebuie să existe un dialog permanent între societatea civilă şi Biserică, pentru a trece prin filtrul creştin toate problemele controversate cu care ne confruntăm în fiecare zi.

Casetă biografică

Richard Constantinescu e un nume deja consacrat în spaţiul academic ieşean. Lucrarea "Sensul durerii", publicată în 2008, la Editura "Gr. T. Popa" şi reeditată în 2010, la Editura "Cronica", a fost receptată ca o premieră în spaţiul publicistic românesc, reunind într-o adevărată enciclopedie toate perspectivele de abordare ale acestui subiect: perspectiva religiei, a filosofiei, a artei, a ştiinţei şi a medicinei. Pornind de la bogatul material studiat pentru realizarea acestei antologii (peste 1.000 de titluri), a publicat şi o a doua lucrare, intitulată "Durerea în lumina Ortodoxiei", apărută la Editura "Sf. Mina" din Iaşi, în 2010, cu binecuvântarea IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Însă, Richard Constantinescu are preocupări nu doar în problematica durerii, ci şi în domenii adiacente de interes: Etică, Istoria medicinei româneşti, Medicină şi Religie, Jurnalism medical. Este cel care a introdus în programa de studiu a UMF Iaşi Cursurile opţionale de "Medicină şi Religie" şi de "Comunicare medicală" (2008) şi este iniţiatorul "Prelegerilor de medicină creştină" (2009).

În prezent, este asistent universitar în cadrul UMF "Gr. T. Popa" Iaşi, coordonator al Filialei Iaşi a Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România şi director de comunicare al Asociaţiei EPYMEDICA.