Pictorul dantelelor pe sticlă

N-a învăţat meşteşugul pictatului pe sticlă de nicăieri. S-a muncit singur, în după-amieze întregi, căutând lumină bună, atent la orice mic detaliu, necruţător cu propriile greşeli. S-a autoperfecţionat continuu pe parcursul a 40 de ani, iar astăzi Filon Lucău oferă publicului privitor lucrări de o tulburătoare sensibilitate.

L-am cunoscut pe profesorul Filon Lucău la Fundu Moldovei, în decembrie, când mi-a povestit cu pasiune despre atât de frumoasele tradiţii de iarnă din această parte de Bucovină. Discret, modest, pasionat de satul românesc - aşa l-am perceput atunci. Aveam să aflu însă că o altă mare pasiune i-a dominat întreaga existenţă: pictura pe sticlă.

L-am regăsit apoi, mai zilele trecute, acasă, la Câmpulung Moldovenesc, la măsuţa de lucru din faţa geamului, unde lumina e numai bună pentru a trasa linii fragile pe sticlă. Atent la orice detaliu, riguros, parcă transpus cu totul în lumea aceea a tuşelor fine. Nu-i place să-l tulbure nimic în timp ce lucrează. Liniştea îl relaxează, îl inspiră, îi dă putere de concentrare.

Pictura pe sticlă face parte acum din firescul existenţei sale. N-ar concepe să treacă nici măcar o zi fără să se aşeze la masa de lucru, fără să-şi aleagă, cu răbdare, pensulele, fără să simtă mirosul culorilor sau al tuşului, fără să se gândească la o nuanţă care-ar reda cel mai bine imaginile ce-i bântuie imaginaţia zile şi nopţi la rând.

De mic s-a priceput la desen. Spune cu modestie că avea "o oarecare abilitate". În copilărie şi în adolescenţă îi desena tatălui, cojocar la Fundu Moldovei, modele inspirate din motivele de pe costumul naţional, pe care, apoi, acesta le cosea pe cojoace. Având darul ăsta, i-a fost uşor, în liceu, să schiţeze şi apoi să picteze pe sticlă portretele scriitorilor clasici.

După absolvirea Facultăţii de Filologie s-a întors acasă, ca profesor de Limba şi literatura română la Şcoala din Botuş, un sat al comunei Fundu Moldovei. Purta undeva, în adâncurile fiinţei lui, dorinţa de a pune pe sticlă tot ce l-a fascinat din lumea satului încă din copilărie. Şi de-aici, povestea pasiunii lui, începe să curgă lin.

"Ca profesor în mediul sătesc eram obligat, aşa cum era pe vremurile acelea, să fac recensăminte agricole, în preajma începutului de an. Vizitând diferite case, am observat icoane vechi, pe sticlă. Am început să le colecţionez şi după o perioadă am început să-mi doresc să fac şi eu astfel de picturi. Microbul mi l-a inoculat însă un coleg, acum muzeograf la Muzeul "Arta Lemnului" din Câmpulung.

Se întâmpla în urmă cu vreo 40 de ani. Am început să caut pensule, vopsele, sticlă şi aşa am început. Am stăruit, am mai şters, am tot încercat şi insistat în timpul liber, până când, după modelele pe care le găsisem eu în sat, am reuşit să fac şi eu câteva schiţe, ştime, cum le spun eu (mostre sau izvoade), pe hârtie albă. Primul tablou a fost pentru mine ca o izbândă, dar nu eram eu foarte mulţumit, pentru că nu era realizat chiar cum ar fi trebuit. A fost unul cu temă religioasă: Maica Domnului, după o icoană de la Nicula", îşi aminteşte profesorul Lucău, astăzi în vârstă de 78 de ani.

Pictorul autodidact

Încurajat în permanenţă de colegi şi de preotul din sat, Filon Lucău s-a apucat şi mai abitir să picteze. A încercat, a şters, a luat-o de la capăt, s-a poticnit, s-a necăjit, dar fiecare greşală l-a înverşunat şi mai mult. A învăţat singur cum se aplică tuşele, tehnica specială a picturii pe sticlă, ce vopsele să folosească, ce pensule sunt mai bune, perfecţionându-se în permanenţă. "Am inventat şi am învăţat tot ce ştiu acum singur. A fost o epopee întreagă cu căutatul vopselelor; căutam să nu se exfolieze. La început foloseam vopsea pentru încălţăminte. Nu era foarte rea. Apoi, am folosit vopsea de maşină. Până când am realizat că vopselele astea obişnuite pentru pictat sunt bune, doar că trebuie să găseşti diluantul potrivit", ne povesteşte, zâmbind, Filon Lucău.

Acum, după mai bine de 40 de ani de experienţă, a devenit încă şi mai exigent cu sine însuşi, cu propriul stil de a aplica vopseaua. Îşi alege şi acum cu atenţie pensulele, după căutări îndelungi. Nu trece cu uşurinţă peste micile defecte, tocmai pentru că ştie exact ce condiţii trebuie să îndeplinească o lucrare ca să fie bună.

Fineţea formelor

Astăzi, sute de schiţe stau aşezate riguros, în funcţie de tematică, în zeci de dosare etichetate ca la bibliotecă, rod al atâtor ani în care a dat frâu liber acestei pasiuni. Le-a făcut singur, după modele sau din propria imaginaţie, în zile de căutare şi nopţi de nesomn. Aproape toate au fost transpuse într-un tablou, aflat acum în vreo expoziţie din ţară sau tronând, la loc de cinste, în casele atâtor admiratori de peste hotare, uluiţi de coloritul viu, de fineţea formelor şi de ineditul poveştii aşternute pe sticlă. De fapt, cred că fineţea liniilor şi a formelor este ceea ce particularizează cu adevărat picturile profesorului Lucău. Şi mai e ceva ce face să recunoşti stilul atât de personal al pictorului: dantelăria cu motive de pe altiţă, ce încadrează fiecare tablou, atât de delicat realizată, atât de migălită, încât nu crezi că se poate să fi fost pictată cu adevărat. "Eu nu sunt un profesionist. Am făcut acest lucru pentru că mi-a plăcut. Cele mai multe tablouri cu temă religioasă le fac după model şi într-o mai mică măsură după propria inspiraţie. Cred că intervin personal în colorit şi prin stilul meu de a picta. La tablourile mele se poate observa o oarecare fineţe a contururilor, a ceea ce pictez, care particularizează. În plus, folosesc anumite culori mai pastelate, mai calde", consideră Filon Lucău.

Surse de inspiraţie: biserica şi satul bucovinean

Toate tablourile semnate de profesorul Lucău dezvoltă teme din universul bisericesc şi din lumea satului bucovinean, cele două repere ale existenţei sale. L-au inspirat dintotdeauna icoane tradiţionale (pe lemn, pânză sau sticlă), picturile murale ale mănăstirilor, obiceiurile şi tradiţiile bucovinene, îndeletnicirile oamenilor de la munte, aspecte din viaţa lor de de zi cu zi. De aceea, în expoziţiile sale veţi găsi şi admira, pe lângă scene biblice, chipuri de sfinţi şi tablouri ce redau fidel obiceiurile de iarnă, anotimpurile ilustrate prin diverse munci pe care oamenii de-acolo, de acasă, din Bucovina, le fac de când lumea: ţesutul, în timpul iernii, ieşitul la arat, Paştele, ciocnitul ouălor roşii, urcatul oilor la stână, prăşitul, cositul, secerişul, pregătirile pentru iarnă, "c-aşa este la noi, de prin septembrie".

Şi tot spaţiul acesta uluitor, al Bucovinei, îl inspiră şi în alegerea culorilor. "Aici, la Câmpulung, e un tărâm binecuvântat. Vara e atât de frumos!... Te uiţi roată şi vezi atâtea nuanţe - cer, munte, pădure - încât nu găsesc sursă de inspiraţie mai bună", spune pictorul.

Îşi confecţionează singur ramele

Şi poate că lucrările semnate de Filon Lucău n-ar avea acelaşi farmec, dacă n-ar fi încadrate de un alt element distinctiv: rama.

Gândite ca un hotar care delimitează tabloul de exterior, ramele se disting printr-un colorit sugestiv şi încărcat de simboluri. Lucrările lui sunt însă cu atât mai interesante, cu atât mai pline de taine, cu cât duc către privitor nu doar povestea transpusă pe sticlă, ci şi povestea lungă a lemnului din ramă.

"Te uiţi la o ramă, dar până ajunge aşa colorată trece printr-o grămadă de faze. Mai întâi se alege scândura, lemnul, de molid sau brad, fără cepuri, fără noduri în interior, apoi trebuie dus la gater pentru a fi tăiat, se lasă la uscat 2-3 ani, apoi este dus la un meşter care face modelul. Apoi le iau şi le aduc în spate acasă. Le tai, după anumite dimensiuni, în funcţie de mărimea sticlei, apoi le lustruiesc bine, le îmbin, le rihtuiesc, le lustruiesc din nou cu pâslă, apoi le dau cu lac incolor, le las la uscat şi le lustruiesc din nou, să nu aibă asperităţi. Le vopsesc apoi prima dată cu alb, las să se usuce, urmează roşul şi apoi negru-verzui. Culorile nu sunt întâmplătoare. Când priveşti tabloul vezi că se porneşte de la o fire mai întunecată, mai închisă, apoi, ca să poţi ajunge spre lumină, trebuie să arzi în tine păcatele, iar abia după aceea ajungi la lumină. După ce se usucă vopseaua, se capsează marginile şi se pregătesc fundacurile, cele care sprijină şi ţin sticla în interior. Peste sticlă se pune o hârtie albă, apoi un carton şi abia apoi fundacul. Ca să aibă şi rezistenţă în timp", explică meşteşugul după care îşi înrămează lucrările profesorul Lucău.

După finalizarea unei rame rezultatul este atât de spectaculos, lemnul este atât de bine modelat şi îmbinat, încât îţi pui întrebarea dacă rama respectivă chiar este făcută manual. De altfel, i s-a întâmplat pictorului, după o expoziţie în Franţa, ca cineva să întrebe dacă ramele-s cumpărate. "Le-am desfăcut şi le-am arătat cum le fac şi au rămas uimiţi", îşi aminteşte Filon Lucău.

Judecata de Apoi, lucrarea de apogeu

Lucrarea care l-a mulţumit pe deplin, pentru care a trudit luni la rând, este Judecata de Apoi, celebra scenă de pe zidul Voroneţului. A fost acolo de zeci de ori, a fotografiat bucată cu bucată, apoi le-a pus cap la cap şi a desenat schiţa. La urmă, a pictat tabloul. "Am reuşit să fac replica după Judecata de Apoi, cu peste 300 de chipuri, cu detalii foarte mărunte. A fost foarte greu. Am lucrat peste 6 luni. Este apogeul lucrărilor pe care le-am făcut. Acum lucrarea este pe undeva prin Austria. A necesitat multă migală, tenacitate, voinţă şi linişte, dar am reuşit", spune mulţumit pictorul.

Lucrări admirate în zeci de expoziţii în ţară şi în străinătate

"Simt o bucurie totală atunci când iau pensula în mână şi încep a lucra. După fiecare câteva pensule trebuie să întorc sticla, să văd dacă e bine, dacă trebuie ceva corectat. Totul trebuie făcut cu mare atenţie. Acum, lucrările astea sunt o parte din viaţa mea, din raţiunea de a exista. Trebuie să lucrez neapărat, pentru că altfel nu pot", ne-a spus, la plecare, Filon Lucău. L-am lăsat să termine lucrarea începută, la ceas de amiază, cât încă lumina e bună...

Lucrările sale atât de pline de sensibilitate au putut fi admirate ani la rând în expoziţii organizate peste tot în ţară, la Bucureşti, Sibiu, Cluj, Iaşi, în toate oraşele din judeţul Suceava, dar şi peste hotare, în Olanda, Belgia, Franţa, Elveţia.

Cine doreşte să le admire astăzi poate trece pragul expoziţiei permanente de la Muzeul "Arta lemnului" din Câmpulung Moldovenesc sau al expoziţiei organizate în fiecare an, de Buna Vestire, la Fundu Moldovei, satul său natal.

Multe dintre lucrările sale pe sticlă, reprezentând scene religioase sau din viaţa satului bucovinean, se află astăzi în colecţii particulare din mai multe ţări europene.