Portul popular din Socodor, Arad

Aradul, o zonă dezvoltată din punct de vedere al tradiţiilor şi al porturilor, a reuşit să păstreze într-o oarecare măsură tradiţiile şi porturile locale. Localitatea arădeană Socodor, prin portul popular al oamenilor săi, e ruptă parcă de secularizarea lumii.

Comuna Socodor, situată în nord-vestul României, în zona Crişului Alb, lângă graniţa cu Ungaria, e una dintre cele mai vechi comune din judeţul Arad. Înainte de înfiinţarea ei, existau două sate mai mici: Ghiurhe şi Picer. Din contopirea acestora s-a format comuna de azi ce poartă numele de Socodor. Cuvântul "Socodor" derivă din cuvântul maghiar "Szec", care înseamnă "scaun" sau "reşedinţă", şi cuvântul "Udvar", care înseamnă "curte" ("stăpânul").

Termenul "Socodor" ar veni de la o pădurice de soc ce împrejmuia comuna în acele timpuri. Bătrânii spun că localitatea Socodor datează din jurul anului 1200. Conform lucrării istoricului maghiar Marcy Şandor, "Istoria judeţului şi oraşului Arad", publicată în 1862 şi orientându-ne după vestigiile arheologice scoase la iveală cu ocazia săpăturilor executate în perioada anilor 1930-1948, pe movila situată la patru kilometri sud de liziera comunei, în partea de hotar numită Căoajdă, se poate afirma că aşezările omeneşti ale comunei datează dinainte de veacul al XII-lea, la începutul şi mijlocul Epocii Bronzului.

Când turcii năvălesc în Europa şi zdrobesc armata maghiară la Monacs, nici părţile dinspre munte nu au fost cruţate de acţiunile de jaf ale otomanilor. Se zice că pe malul drept al Crişului Alb, pe locul unde azi se află comuna, era o pădurice de soc în mijlocul căreia erau câteva aşezări româneşti pe care cetele de turci le-au descoperit în drumul lor spre munte. Întrucât socul ar avea în turceşte o denumire asemănătoare, grupul de case din pădure a fost denumit Socodor.

În perioada secolelor XVII-XVIII, cele trei aşezări s-au adunat într-o singură aşezare, pe locul unde azi se află vatra comunei Socodor. Această ipoteză ar explica şi felul dezordonat în care se află şi azi uliţele comunei. Nici o stradă nu e dreaptă.

Se mai spune că pe la anul 1300, în partea de hotar numită Căoajdă, se afla o mănăstire, probabil din lemn, care a dăinuit până la ocuparea Ungariei de către turci, când a fost arsă, afirmaţie ce nu poate fi atestată documentar şi dovedită.

Biserica din Socodor

Prima biserică ortodoxă din această localitate datează, după istoricul bisericesc arădean, pr. dr. Pavel Vesa, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, fiind construită din lemn în anul 1735, purtând hramul "Sfinţii Arhangheli" şi având un iconostas executat de zugravul Nistor la anul 1736. Mai târziu, în 1763, biserica de lemn a fost înlocuită cu actualul lăcaş de cult ortodox construit din piatră şi cărămidă, ce poartă hramul "Bunavestire". Primul preot atestat documentar a fost Popa Petru (1743). (cf. pr. dr. Pavel Vesa, "Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi 1706-1918", Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006, p. 665.).

Portul femeiesc şi bărbătesc

Portul din această zonă se mai găseşte încă la bătrânii satului, în lada de zestre de odinioară, motiv pentru care îl prezentăm, bazându-ne pe informaţiile preluate de la "nană Cătiţă a lu Ardeleanu din Socodor" (este vorba de doamna Ecaterina Ardelean din Socodor), încercând să-l descriem în graiul locului, făcând unele explicaţii a termenilor în paranteză, menţionate cu "nota noastră".

Femeile îşi luau cinci poale tivite cu cipcă făcută în casă sau cu tazle (n.r.- broderie) făcute de mână, din pânză. Cele de port erau din pânză de cânepă mai aspră, ţesută în război, iar cele de stat erau din pânză mai fină de pomoacă (n.r. - lână), iar mai târziu, făcută din jolj (n.r. - pânză albă, fină).

Mai erau poale făcute din misiri (n.r. - aţă albă) şi bătut în ele cânepă, apoi cusute cu aţă colorată.

Acasă purtau o pereche de poale şi două, trei rochii peste, ce erau mai închise la culoare, făcute dintr-un material de bumbac numit carton.

La biserică, la joc, adică de stat, peste cele cinci poale, femeile îmbrăcau o rochie de mătase, sau de păr, de pliş (n.r. - mătase cu flori de catifea), de catifea sau de stofă, iar mai târziu, tinerele fete purtau rochii de mătase cu flăcărăi (n.r. - haine de mătase cu flori aurii).

În sus aveau, vara, spătoi (n. r. - bluză din pânză albă) alb, iar în rest purtau peste el viziclu (n.r. - bluză cu mânecă lungă) din material ca şi rochia. Spătoiul era cu mânecă scurtă sau lungă, mânecile fiind făcute la tocaci (n.r.-ţesător) din pânză de in, brodate, chivite (n.r. - tivite/cusute) cu cipcuţă şi strânse cu gumă. Viziclu (n.r. -bluza) era cu beleg (n.r. - căptuşeală), iar la mânecă, fuflu (n.r. - înaltă, cu pliseuri), gulerul de regulă era mare, pătrat sau rotund. Peste rochie aveau zadie (n.r. - şorţ), de obicei cele de stat erau din mătase de altă culoare faţă de rochie. Pe cap purtau cârpe (n.r. - batic) de mătase, stofă, pliş (n.r. - pluş) sau cu pană de pliş, iar în picioare, păpuci cu ţug sau tureac (n.r. - înalţi pe picior).

Fetele aveau pe cap ceaptă (n.r. - plasă pentru păr) din dantelă neagră şi peste ea o bentiţă - barşon (n.r. - panglică de mătase) cu guşi (n.r. - funde) din cipcă sau partă (n.r. - panglică aurie) cu iscloji (n.r. - paiete). Copiii mici aveau cămăşi albe din pânză, lungi, sau pantalonaşi de taică (n.r. - ţesătură din lână), cusute în casă sau la săbău (n.r. - croitor).

Bărbaţii purtau izmene din pânză ţesută din opt laţ (n.r. - un laţ este echivalent cu 70 cm de pânză), apoi din patru laţ, cusute cu funduri şi chivite cu cipcă. Cămăşile erau din aceeaşi pânză, foarte largi, iar pe piept erau cusute cu fiocaş (n.r. - pliseuri) şi chivite cu cipcă făcută de mână sau la tocaci. Peste cămaşă purtau un zobon (n.r. - vestă) negru. Iarna, când era mai frig, bărbaţii purtau nădragi (n.r. - pantaloni groşi, largi în partea de sus şi strâmţi jos) şi suman (n.r. - haină groasă) din ţaică (n.r. - ţesătură din lână) negri, cu beleg gros. Mai încoace erau albi şi cusuţi cu motive populare diferite. La Socodor, nădragii aveau cusuţi pe margine un şinor (n.r. - şnur) negru, iar sumanele erau cusute cu negru şi roşu, lipit de ele, un ciucur negru. Iarna purtau pe cap cuşmă neagră din astrahan, iar vara, clop de paie sau negru, de păr. În picioare purtau bocanci sau cizme negre de box.

Frumuseţea acestui port popular are istoria lui aparte, motiv pentru care am dorit să-l prezentăm în detaliu, ţinând seama că, prin trecerea timpului, porturile dispar din muzeele localităţilor şi din casele bătrânilor. Păstrarea tradiţiilor populare ne identifică pe noi ca şi români, ca şi oameni, pentru că, fără această identitate, nu ştim de unde venim şi încotro mergem şi nu ştim care este locul nostru în acest mozaic al lumii contemporane.