Răspunsuri duhovniceşti: Înnoirea noastră la spovedanie

Preacuvioase părinte, acum că suntem în pragul intrării în Postul Adormirii Maicii Domnului, ce înseamnă spovedanie şi ce rol are în viaţa creştinului?

Din învăţătura Bisericii Ortodoxe ştim că mântuirea - scopul vieţii creştine - nu se realizează doar prin jertfa Mântuitorului pe cruce, ci mai ales prin unirea lui Hristos cel răstignit şi înviat cu oamenii ce cred în El. Astfel privite, tainele au mare importanţă în iconomia mântuirii, ca mijloace prin care se înfăptuieşte această unire a oamenilor cu Hristos.

Taina Spovedaniei sau a Pocăinţei a fost instituită pentru iertarea păcatelor celor ce se mărturisesc şi se căiesc pentru ele, în faţa unui episcop sau a unui preot duhovnic - în mod văzut, şi în faţa lui Hristos - în mod nevăzut.

O viaţă creştină adevărată nu se poate concepe în afara Tainei Sfintei Spovedanii. Datoria creştinească este ca mărturisirea să fie făcută în cele patru posturi de peste an, întrucât ea este în strânsă legătură cu atitudinea postitoare, cu smerenia sufletului şi cu rugăciunea.

Elementele constitutive ale Tainei sunt: mai întâi căinţa pentru ele, "durerea inimii", cum spun Sfinţii Părinţi, apoi mărturisirea sinceră şi cât mai completă a păcatelor înaintea duhovnicului, urmată de împlinirea canonului hotărât de părintele duhovnic şi se încheie cu dezlegarea, prin rugăciunea rostită de preot şi prin gestul punerii mâinilor pe capul credinciosului aflat la mărturisire, gest prin care se realizează lucrarea harică, la fel cum arhiereul pune mâna pe capul diaconului sau al preotului când îl hirotoneşte, ceea ce consfinţeşte lucrarea Sfântului Duh prin intermediul lui.

Care trebuie să fie atitudinea creştinului?

Atitudinea creştinului este foarte importantă pentru ca Sfânta Spovedanie să fie aducătoare de foloase. Ea este cea care-l defineşte şi îl aşază pe scara urcuşului duhovnicesc. Înaintea înfăţişării preotului, credinciosul trebuie să-şi cerceteze conştiinţa şi, eventual, pentru a nu uita vreun păcat nemărturisit, să îşi însemneze pe hârtie ceea ce are de spus duhovnicului, întrucât după spusele Sfântului Vasile cel Mare "diavolul cel amăgitor este prezent la Sfânta Spovedanie, făcându-l să uite sau să se ruşineze şi astfel să nu fie mărturisirea completă".

După săvârşirea mărturisirii, credinciosul se simte eliberat de păcate. Pocăinţa nu te duce niciodată la deznădejde, la disperare, ci te scapă şi de una, şi de alta. Rostul căinţei adevărate este acela de a crea, nu de a distruge omul. Ea înlocuieşte păcatul cu virtutea.

În faţa lui Dumnezeu nu trebuie să ne prezentăm numai cu faptele noastre, ci mai ales cu roadele pe care le lasă în sufletul nostru. Dacă faptele nu au creat în sufletul tău o dispoziţie deosebită de dragoste şi smerenie, de compasiune şi iertare, starea de suflet care te apropie de vecinul, prietenul, de duşmanul, de străinul, de tot omul care este aproapele tău, atunci eşti încă departe de unirea cu Hristos.

Recunoaşterea stării păcătoase trebuie urmată de schimbare şi de dorinţa acestei schimbări. Recunoaşterea doar formală, din obişnuinţă: "Sunt păcătos, ştiu", nu valorează nimic în faţa lui Dumnezeu.

Este folositoare o atitudine ca aceea a fiului risipitor: "Tată, greşit-am la Cer şi înaintea ta", prin urmare, acesta recunoaşte că nu a greşit numai înaintea tatălui său trupesc, ci şi a Tatălui Ceresc.

Pentru a avea rezultate, o spovedanie trebuie să fie sinceră, făcută din inimă şi cu dorinţă expresă de îndreptare. De aceea Sfinţii Părinţi accentuează atât de mult latura sacramentală, dar şi psihologică a Tainei Mărturisirii.