Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă Știri Să ascundem fapta noastră bună de aprecierile oamenilor

Să ascundem fapta noastră bună de aprecierile oamenilor

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu - 25 August 2010

Trăim vremuri dintre cele mai frământate din istoria fiinţei umane. Vremuri de sărăcie şi lipsuri ce par a se lărgi atât din punct de vedere material, cât şi spiritual. Persoanele care se află la limita subzistenţei, condamnate la a nu avea posibilitatea de a-şi procura medicamentele de care le atârnă viaţa sau de a-şi achita cheltuielile curente strict necesare, sunt tot mai numeroase.

Mâinile întinse după ajutor sunt tot mai multe, glasurile care să le audă - tot mai puţine. Mulţi nu au nici măcar pentru ei ceea ce le trebuie, iar cei care au nu au pentru alţii. Cazul lui Bill Gates, care şi-a oferit cea mai mare parte a averii sale colosale unor instituţii filantropice şi care, recent, văzând adâncirea crizei economice mondiale, propunea tuturor miliardarilor lumii să îşi ofere o jumătate din avere pentru ajutorarea semenilor, este unul izolat şi de neînţeles pentru mulţi.

Filantopia, criteriul Judecăţii de Apoi

Vremurile în care oamenii îşi dăruiau averile celorlalţi, căutând doar comorile duhovniceşti, par, de asemenea, a fi de mult apuse. Îndemnul Mântuitorului, adresat tânărului bogat, interesat de mântuirea sufletului: "Du-te, vinde-ţi averile şi le împarte săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie!", pare tot mai ignorat şi neauzit în lumea noastră. Mulţi dintre cei de astăzi spun că nu au nici măcar pentru ei, de unde, dar, să îi mai ajute şi pe alţii?

Adevărul este însă unul: la Judecata de Apoi, precum ne arată tot Mântuitorul, criteriile după care vom fi judecaţi vor fi unele de filantropie sau milostenie, criterii nu de teologie înaltă sau savantă, ci de asistenţă socială. Nu vom fi întrebaţi atunci despre lecturile noastre teologice, nici măcar despre postul sau chiar rugăciunea noastră, deşi acestea toate sunt incluse în programul de viaţă al unui creştin, ci vom fi întrebaţi dacă am hrănit sau adăpat pe cel sărac, dacă am căutat şi ajutat pe cel bolnav sau închis, dacă am primit cu dragoste pe cel străin şi singur. Dacă am făcut astfel de fapte bune, pe Hristos L-am primit în viaţa, sufletul şi casa noastră. Dacă, dimpotrivă, am ezitat sau evitat să săvârşim aceste fapte creştineşti, pe Mântuitorul L-am evitat sau alungat.

Credinţa creştină dezvoltă, din acest punct de vedere, o învăţătură duhovnicească de un farmec inegalabil. Pe de o parte, ea ne învaţă că noi, oamenii, trebuie să fim solitari, pentru că toţi ne suntem, unii altora, fraţi şi surori întru Domnul, în virtutea calităţii noastre esenţiale de a fi fii şi fiice iubiţi şi iubite ale Aceluiaşi Tată Ceresc, Izvor al Iubirii şi Milostivirii. Pe de altă parte, ea ne îndeamnă să descoperim în fiecare persoană umană aflată în lipsuri şi suferinţă pe Hristos Domnul, Care, prin atitudinea noastră faţă de mâna întinsă a săracului, în glasul stins al flămândului sau al bolnavului, în privirea înlăcrimată a suferindului, probează dragostea noastră faţă de El. Hristos este, aşadar, prezent în situaţiile limită din viaţa oamenilor, pe cei săraci şi suferinzi ajutându-i, pe cei sănătoşi şi bogaţi încercându-i.

Milostenia, o insultă adusă lui Dumnezeu?

Tot Biserica, prin Sfinţii ei Părinţi, ne învaţă însă că nu orice milostenie este bine primită, pentru că nu orice persoană trebuie ajutată. Sfântul Ioan Gură de Aur, cel care a şi fost numit "ambasadorul săracilor", tocmai datorită milosteniilor sale, consideră că milosteniile oferite din furt şi excrocherii, din afaceri "necurate" sunt dovezi nu de credinţă şi generozitate, ci de hoţie şi viclenie, o adevărată insultă la adresa celui căruia îi este oferită şi, implicit, a lui Dumnezeu, după cum şi ajutorul dat desfrânatelor şi vagabonzilor, persoanelor care ar putea să muncească, dar preferă să cerşească, sunt milostenii aruncate câinilor. La Judecata de Apoi, cel care a făcut astfel de fapte s-ar putea să primească, în loc de răsplată, osândă grea, pentru că atunci se vor vedea şi aprecia nu doar faptele bune săvârşite şi intenţia cu care le-am făcut, ci şi finalitatea lor. Dacă, de exemplu, din banii primiţi, cineva a folosit pentru a-şi procura băutură, iar de aici a urmat un întreg cortegiu de răutăţi: bătăi, violuri, omoruri, acestea toate i se vor imputa celui care a stat la originea lor, adică celui care a oferit mijloacele înlesnitoare ale tuturor acestor fărădelegi, chiar şi sub forma unui ajutor material dezinteresat şi sincer. De aceea, întreaga literatură creştină ne îndeamnă să transpire sau să asude banul în mâna noastră, până facem milostenie cu el. Aceasta poate fi numită milostenia cu discernământ, adică să judecăm cu dreaptă socoteală asupra nevoilor celorlalţi, să intuim comportamentul celui care ne solicită ajutorul şi, doar atunci când suntem convinşi că săvârşim o faptă demnă şi cu o finalitate pozitivă pentru toţi, să o împlinim. Prin urmare, primul lucru asupra căruia trebuie să medităm atunci când facem o faptă bună îl constituie dreapta socotinţă, adică a oferi nu tuturor celor ce întind mâinile pe la uşile bisericilor şi pe la colţurile străzilor, ci doar celor care au, cu adevărat, nevoie de ajutorul nostru. Aceasta este prima condiţie a unei fapte de milostenie mântuitoare. Dacă am identificat persoanele care au nevoie de sprijin, aceleaşi scrieri duhovniceşti ne învaţă cum trebuie să facem faptele de milostenie: cu bucurie, ca şi cum ne îmbogăţim sufleteşte pe noi înşine şi nicidecum nu sărăcim; cu discreţie sau în taină, astfel încât fapta noastră bună să fie văzută şi cunoscută numai de Dumnezeu. Dacă ea este apreciată aici, în lumea aceasta, de către oameni, să nu mai aşteptăm răsplată dincolo, în lumea viitoare, de la Dumnezeu. Dar, întrucât oamenii nu ştiu niciodată să răsplătească o faptă bună pe măsură, să ne bucurăm să o ascundem de ochii lor şi aprecierile lor, aşteptând răsplata doar de la Dumnezeu, Cel ce pentru toate faptele bune ne oferă din dragostea Sa înzecit, însutit şi înmiit.

Măcar 10% din ceea ce Milostivul Dumnezeu ne-a oferit

Aşadar, cu discernământ, cu bucurie, în taină şi "cu îndestulare". Despre această îndestulare, un "duhovnic de aur", precum Părintele Cleopa, spunea să dăm proporţional cu posibilităţile noastre, măcar 25% din ceea ce Milostivul Dumnezeu ne-a oferit şi El nouă, pentru că fără ajutorul Lui nu am fi dobândit nimic. Eu, personal, recomand tuturor să ofere măcar 10% din ceea ce au, cu sentimentul că nu sărăcesc, ci, dimpotrivă, se îmbogăţesc. Dacă ai 10 lei şi dai unul, nu vei muri de foame, dacă ai 100 şi dai 10, nu vei rămâne dator la alţii, ci vei constata că Dumnezeu, Cel ce vede şi preţuieşte fiecare faptă bună a noastră, indiferent cât de măruntă sau nesemnificativă ni s-ar părea nouă, ne dăruieşte, la schimb, infinit mai mult. Nu valori materiale, ci sănătate personală şi la cei dragi, înţelegere între părinţi şi copii, soţi şi soţii, fraţi şi surori, prieteni şi colegi, înţelepciune, bucurie sfântă, împlinire duhovnicească, valori care nu pot fi cumpărate nici cu averile cele mai mari de pe faţa pământului.

Şi, dacă nici măcat atât de puţin nu putem oferi, deşi niciodată nu suntem atât de săraci încât să nu putem ajuta pe cineva mai sărac decât noi, dacă nu avem posibilitatea de a ajuta material, să hrănim cu un cuvânt bun, cu o vorbă de mângâiere şi alinare, care, precum spunea Nicolae Iorga, costă atât de puţin, dar preţuieşte atât de mult în planul zidirii spirituale a aproapelui nostru.