Secolul al XXI-lea - secolul tristeţii?

Tratatele de psihologie şi psihiatrie au alcătuit liste „clasice“ cu „depresivii celebri“. Acestea cuprind numeroase nume: preşedinţi, precum: Abraham Lincoln, Theodore Roosevelt sau Richard Nixon; oameni de stat, cum au fost Winston Churchill sau Diana Spencer - „Lady Di“.

Dintre scriitorii celebri sunt pomeniţi: Johann Goethe, Mark Twain, Honoré de Balzac, Lev Tolstoi, Hans Christian Anderson, Charles Dickens, Ernest Hemingway, ca, de altfel, şi al pictorilor şi muzicienilor: Vincent Van Gogh, Claude Monet, George Frederick Handel, Robert Schumann, Hector Berlioz, Ludwig van Beethoven.

Acestora li se adaugă nume contemporane: John Lennon, Elton John, Alanis Morisette, Sinead OâCooner, Ozzy Osborne; sau actori celebri: Marilyn Monroe, Jim Carrey, Harrison Ford, Mel Gibson, Antony Hopkins, Jessica Lange, Ashley Judd, Jean-Claude Van Damme, Robin Williams, Tracy Ullman şi alţii.

Ceea ce este paradoxal este faptul că, dacă unii au inspirat pesimism, revoltă şi anarhie, mulţi dintre ei au lăsat posterităţii pagini de un optimism debordant, opere sau compoziţii iradiind bucurie şi speranţă.

Este paradigmatică relatarea în care la un medic se înfăţişează un om abătut, necăjit, mărturisindu-i cu lux de amănunte toate frământările sale interioare, neliniştile existenţiale de ani mulţi şi grei, cauze ale unei tristeţi apăsătoare. Înţelegându-i suferinţa lăuntrică, medicul îi recomandă, ca un mijloc de luptă împotriva tristeţii şi ca o cale de cultivare a bucuriei, comediile lui Moliére, la care bolnavul i-a răspuns: „Doctore, eu sunt Moliére!“.

Tot mai des, sursele mass-media vorbesc despre tristeţe şi despre efectele ei devastatoare, despre creşterea spectaculoasă a numărului cazurilor de depresie, descurajare, deznădejde şi sinucidere.

Tristeţea - aflăm - poate ataca pe oricine, în orice parte a Globului s-ar afla, oricărui sex, rase sau stări sociale i-ar aparţine, indiferent de vârstă şi educaţie. Loveşte şi afectează dramatic relaţiile dintre oameni, uneori cei mai apropiaţi, şi produce adânci sciziuni la nivelul eului.

Tristeţea, melancolia, depresia sunt boli şi răni grele ale sufletului omenesc. De ele se ocupă nu numai ştiinţa medicală, ci orice disciplină care priveşte la viaţa sufletească şi caută să o îmbunătăţească.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii arată că, în anul 2010, depresia va fi a doua boală în lume, ca răspândire, după bolile cardiovasculare, devansând cancerul, şi că, în anul 2020, ea ar putea trece pe primul loc.

În limba română, termenul „depresie“ provine din latinescul depressio, -onis, care înseamnă „apăsare“, „coborâre“, „cufundare“, „afundare“. El acoperă foarte bine sentimentul de apăsare a sufletului, de cădere, năruire a idealurilor, planurilor, intenţiilor, gândurilor şi de scufundare, pe care le trăieşte acut sufletul întristat.

Omul trist este descumpănit, bulversat, tulburat şi răvăşit de sentimente contradictorii. Are impresia că este uitat şi abandonat într-o lume ostilă, în care chiar şi cei altădată apropiaţi se vădesc acum lipsiţi de sensibilitate şi indiferenţi. Simte că idealurile sale, spre care privise înainte cu entuziasm şi încredere, s-au năruit rând pe rând şi, din căderea lor, nu a mai rămas decât apăsare şi durere. Se simte ignorat şi uitat, are sentimentul că trăieşte pe marginea prăpastiei, cu sentimentul eşecului existenţial, al inutilităţii, şi se închide în sine pentru ca doar arareori să strige disperat, prin lacrimi sau cuvinte, mut sau explicit, spre ajutor. Atunci când acest ajutor întârzie, suferinţa se adânceşte, gândurile sumbre devin tot mai dese şi mai apăsătoare, ca nişte şoapte străine şi distrugătoare. Uneori, deznodământul este tragic: deznădejde, disperare şi chiar sinucidere.

Astăzi, religiozitatea a scăzut, sentimentul religios a pierdut în intensitate. Credinţei în Dumnezeu îi ia loc încrederea în forţele prometeice ale omului - socotit măsură a tuturor lucrurilor. Ierarhia valorilor este una a lumii materiale, care nu îi aduce omului în mod obligatoriu fericirea şi siguranţa sufletească. Idealurile înseşi s-au schimbat; cu alte cuvinte, lumea s-a „emancipat“.

În această ecuaţie complicată a vieţii omului contemporan, Dumnezeu devine o necunoscută tot mai des ignorată, căreia dorinţa de plăcere materială, de juisare trupească şi de posesiune îi iau locul. Instanţele spre care se îndreaptă cererea disperată de ajutor o constituie tot lumea materială şi subiecţii ei - oamenii, şi aceştia cu slăbiciuni şi cu puteri imperfecte.

Dacă, înainte, omul căuta răspunsurile sale existenţiale în lumea credinţei, prin rugăciune stăruitoare, omul zilelor noastre caută să se sprijine pe puterile sale, pe care a fost învăţat să le cultive cu ostentaţie.

Drama lumii şi a omului contemporan o reprezintă lipsa de adevărată comunicare şi comuniune, singurătatea, indiferenţa, uitarea şi tristeţea. Tragedia sa interioară este aceea că trăieşte într-o lume ale cărei limite nu le cunoaşte deplin şi, în acelaşi timp, o lume care pare a nu-l mai înţelege. Iar efectul îl constituie însingurarea şi tristeţea. Sfântul Isaac Sirul avea perfectă dreptate să spună că iadul va însemna lipsa comuniunii, biciul dragostei. Pentru cei care au împlinit porunca iubirii în viaţa trupească, dragostea se va descoperi în plinătatea ei de forme, ca un liant de comuniune, un izvor veşnic al fericirii.