Sfântul Vasile cel Mare, om al rugăciunii şi al acţiunii

Conferinţele pastoral-misionare semestriale care au avut loc la jumătatea lunii iunie la Palatul Patriarhiei şi care au reunit preoţii protoieriilor din Arhiepiscopia Bucureştilor au prilejuit momente de reflecţie asupra operei şi personalităţii arhiepiscopului Cezareei Capadociei, Sfântul Vasile cel Mare. Personalitatea acestuia copleşeşte gândul celui care se încumetă să surprindă râvna marelui ierarh întru păstrarea şi apărarea dreptei credinţe, a lucrării filantropice a Bisericii, a întăririi vieţii duhovniceşti prin împlinirea cuvântului Evangheliei. După tot acest efort, apar piesele unui mozaic complex, care conturează chipul marelui ierarh capadocian. Fie că se vorbeşte despre viziunea sa filantropică, fie despre valorizarea educaţiei creştine, moştenirea Sfântului Vasile cel Mare ancorează înţelegerea eclesială în realismul Sfintei Scripturi şi în firescul vieţii cu Hristos. De aceea, este cu adevărat o binecuvântare să descoperim această bogăţie, să ne minunăm de lucrarea lui Dumnezeu prin sfinţii Săi şi să urmăm aceeaşi cale.

În scrierile sale, Sfântul Vasile cel Mare a insistat asupra faptului că omul are vocaţia de a trăi în comunitate, indiferent dacă este laic sau monah. Această idee este exprimată foarte clar atunci când, referindu-se la datoria monahului de a trăi în comunitate şi nu solitar, spunea: „în viaţa în comun, darul Sfântului Duh, propriu fiecăruia, devine dar comun al celor care formează societatea. Cel care primeşte unul din daruri, după cuvântul Apostolului (I Cor. XII, 8-10), nu-l are pentru sine mai mult decât pentru alţii. De aceea, în viaţa în comun este necesar ca puterea Duhului Sfânt, care există într-însul, să treacă în acelaşi timp la toţi. În convieţuirea cu mai mulţi oameni, fiecare se bucură şi de darul său, înmulţindu-l prin împărtăşire, dar se bucură şi de darurile celorlalţi ca de ale sale“. Cu alte cuvinte, în vieţuirea mai multora la un loc se bucură fiecare de darul său, înmulţindu-l atunci când îl împărtăşeşte şi altora.

▲ Filantropia, rodul adevăratei comuniuni în iubire

▲ Analizând dimensiunea filantropică a pastoraţiei marelui Părinte Capadocian, pr. lect. dr. Radu Petre Mureşan a scos în evidenţă vocaţia specială a Sfântului Vasile cel Mare, pildă slujitorilor întru Hristos şi creştinilor înşişi ▲

„Temelia vieţii de obşte este iubirea, care are ca model şi izvor iubirea treimică: «Căci nimic nu este mai propriu naturii noastre decât să fim sociabili între noi, să ne folosim unul de altul, să iubim pe semenul nostru». Comuniunea în iubire stă la baza vieţii de familie, deoarece, în familie creşte responsabilitatea unuia pentru altul şi în exerciţiul acestei responsabilităţi omul devine cu adevărat persoană, factor de mare eficienţă în viaţa celuilalt şi a societăţii. De asemenea, rugăciunile de taină din Liturghia Sfântului Vasile redau în chipul cel mai clar ideea legăturii frăţeşti care există între creştinii din toate timpurile şi din toate locurile şi necesitatea filantropiei. Ele au un rol comunitar prin aceea că-l fac pe creştin conştient că omul nu se mântuieşte singur, ci numai laolaltă cu fraţii lui, prin legătura iubirii. Chiar şi în canoanele sale, Marele Părinte Capadocian insistă asupra faptului că vindecarea trebuie să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinţei, acestea rămânând mărturie a dragostei prin care se urmărea integrarea din nou, în comuniunea Bisericii, a celui căzut.“

Comuniunea în iubire este cea care stă şi la baza filantropiei. În Omilia la Psalmul XIV, referindu-se la cuvintele Mântuitorului: Celui ce-ţi cere dă-i şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine nu întoarce faţa, Sfântul Vasile fundamentează datoria ajutorării aproapelui pe această natură socială a omului: «Aceste cuvinte ne îndeamnă la acţiune socială, la dragoste mutuală, la ceea ce este propriu fiinţei noastre. Omul este o fiinţă sociabilă şi socială. În vieţuirea noastră socială, în legăturile pe care le avem unii cu alţi este neapărată nevoie să dăruim pentru ajutorarea celui sărac». Sfântul Vasile îi îndeamnă pe creştini să nu îşi însuşească numai pentru ei bunurile hărăzite de Dumnezeu şi să se dovedească astfel mai răi decât animalele, care se folosesc în comun de cele ce răsar în chip firesc din pământ: «Turme de oi pasc pe unul şi acelaşi munte; nenumăraţi cai îşi culeg hrana pe una şi aceeaşi câmpie; şi toate celelalte animale lasă unele altora hrana de care au nevoie. Dar noi oamenii ne însuşim bunurile comune tuturora şi ne facem singurii stăpâni pe cele ce sunt ale celor mulţi».“

Ajutor şi sprijin duhovnicesc în vremuri grele

„În anii 367-368, când provinciile Asiei Mici, printre care şi Cezareea Capadociei, fuseseră lovite de secetă şi foamete, Sfântul Vasile cel Mare, în calitate preot, a evocat în numeroase predici suferinţa oamenilor şi a dobitoacelor. Sf. Grigorie de Nazianz ne spune că Sfântul Vasile nu a putut face să plouă pâine din cer, dar, prin cuvântul lui pătrunzător, a deschis hambarele celor bogaţi şi a săturat pe cei săraci, a hrănit în foamete pe cei flămânzi, a umplut de bunătăţi pe cei smeriţi, cum spune Scriptura.

Predica Sfântului Vasile nu ar fi avut, cu siguranţă, nici un impact, dacă ea nu ar fi fost dublată de forţa care venea din exemplul personal şi acesta este un lucru la care noi, preoţii de astăzi, ar trebui să medităm mai mult. Imediat după botezul său, tânărul Vasile şi-a împărţit averea la săraci. Mai târziu, pe când se afla în fruntea Bisericii Capadociene, în timpul secetei şi a foametei, Sfântul Vasile nu s-a mulţumit să ţină doar cuvântări în care să îndemne la milostenie, ci el însuşi şi-a împărţit a doua oară averea la săraci, hrănindu-i, fără a face deosebire între oameni, fie ei creştini, păgâni sau evrei. În timpul aceleiaşi crize, Sfântul Vasile a folosit averea moştenită de la tatăl său pentru ajutorarea săracilor. Familia lui era bogată şi deţinea mari domenii în trei provincii, iar o mare parte din venituri au fost folosite în scopuri filantropice.“

Vasiliada, locul în care Sfânta Treime era prezentă

„Sfântul Vasile cel Mare ne-a arătat, de asemenea, că ajutorarea aproapelui nu trebuie să se limiteze la acţiuni de circumstanţă, care nu rezolvă decât pe moment situaţia celui aflat în nevoie din cauza sărăciei sau a bolii, şi mă refer aici la practica de a da de pomană din când în când câte ceva. Trebuie ca impulsul de într-ajutorare să capete o formă instituţionalizată, care să aibă continuitate, numai în acest fel putând avea rezultate pe termen lung. După hirotonirea lui ca episcop în 370, el a completat moştenirea părintească lăsată de familia din partea mamei, cu donaţii importante primite de la prieteni şi cunoştinţe bogate, chiar şi de la fostul său duşman, împăratul Valens, pentru a înfiinţa un complex de instituţii filantropice, unde de altfel şi-a stabilit şi reşedinţa. Acest complex includea un spital, un orfelinat, o casă pentru bătrâni, un cămin pentru călătorii săraci şi vizitatori, un spital de boli infecţioase şi o instituţie pentru cei nevoiaşi. Toate aşezămintele întemeiate de Sfântul Vasile şi cunoscute sub numele generic de Vasiliada erau situate la periferia Cezareei Capadociei, iar personalul lor era format din laici şi clerici.

În această instituţie de binefacere s-a concretizat un întreg ansamblu de preocupări sociale şi de acţiuni, menite să îmbunătăţească situaţia celor lipsiţi şi oropsiţi din vremea sa, de care nu se ocupa nimeni. Alături de cele deja menţionate, mai amintim aziluri pentru străini, case de binefacere pentru cei săraci, călători şi pelerini, şcoli de reeducare a fetelor decăzute, ateliere pentru tot felul de meserii, casele personalului medical, toate acestea formau această instituţie filantropică. Sfântul Vasile cel Mare se îngrijea de tot ceea ce era necesar pentru viaţa acestui aşezământ de binefacere. Deoarece soarta leproşilor era cu adevărat cumplită în acea vreme, Sfântul Vasile a inclus şi un leprosarium în Vasiliada întemeiată de el şi a făcut apel la cei bogaţi pentru construirea şi finanţarea lui. Sfântul Vasile i-a sfătuit pe călugării care lucrau în acel aşezământ să îngrijească de pacienţi ca şi cum ar fi fost vorba de fraţii lui Hristos.“

Prin opera filantropică, influenţa irezistibilă a Bisericii s-a extins şi în Bizanţ

„Izvoarele consemnează însă puţine detalii despre organizarea şi funcţionarea acestui aşezământ de binefacere. Într-o scrisoare pe care Sfântul Vasile o adresează guvernatorului provinciei Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile se întreba retoric: «Pe cine nedreptăţim noi oare când construim hoteluri şi aziluri pentru străinii care vin la noi în trecere şi care au vreo suferinţă de tămăduit? Sau, în sfârşit, când ne facem aşezăminte trebuitoare uşurării lor, cu infirmieri, doctori, animale pentru povară, cu personal auxiliar? Căci a fost nevoie, într-adevăr, să mai prevedem aici multe feluri de meserii şi ateliere necesare vieţii, precum şi tot ceea ce mintea omenească a putut născoci pentru ducerea unei vieţi în demnitate. În fine, şi alte spaţii pentru diferite munci manuale; lucruri care în totalitatea lor sunt o adevărată podoabă pentru oraşul nostru».

De asemenea, în Elogiul funebru, Sfântul Grigore de Nazianz laudă această instituţie multifuncţională ca pe o nouă cetate, o cămară a milei, comoara celor bogaţi: «Mergi puţin în afara oraşului şi priveşte noul oraş, casă de provizii a evlaviei, comoara comună a proprietarilor în care surplusul bogăţiei, chiar necesitatea bunurilor, este anulată din spiritul de jertfă; comoară care pe molii alungă şi pe hoţi nu ademeneşte, care scapă de duşmănia pizmaşului şi de distrugerea timpului; unde boala este purtată cu răbdare, nenorocul este cinstit cu noroc şi mila este încercată». Istoricii bisericeşti au observat că Noua Cetate s-a transformat într-un centru prin care influenţa irezistibilă a Bisericii s-a extins în toată regiunea, tot aşa cum, cu secole în urmă, cetăţile ridicate de greci fuseseră centre prin intermediul cărora influenţa grecească pătrunsese treptat în zonele învecinate. Exemplul Sfântul Vasile a fost urmat de Biserica Bizantină timp de multe secole. Astăzi, Sfântului Vasile este cinstit de lumea ortodoxă şi nu numai ca părinte al filantropiei creştine.“

Omenia şi grija pentru celălalt

„Ceea ce clericii şi credincioşii de azi pot învăţa de la Sfântul Vasile cel Mare - a subliniat în cuvântul său preotul Mureşan - este că acest Mare Părinte al Bisericii a fost foarte sensibil la tot ce se petrecea în jurul său; îl preocupa viaţa socială, o observa cu simţ critic, se implica în ea şi încerca să remedieze, pe cât posibil, unele lucruri. Deşi era monah, nu s-a izolat de lume, nu a considerat că este bine să tacă, nici să se ascundă în neputinţă şi indiferenţă. Alături de milostenia trupească, Sfântul Vasile cel Mare a predicat şi a înfăptuit cu prisosinţă şi milostenia sufletească. Din cele 366 de scrisori, 66 sunt de recomandare şi de intervenţie, majoritatea acestora venind în ajutorul celor care nu-şi puteau plăti impozitul. Intervenţia lui nu se limita doar la a pune o vorbă bună, cum am zice noi astăzi, ci urmărea în egală măsură să trezească responsabilitatea acelui funcţionar în exercitarea serviciului său: «Dar pentru că Dumnezeu te-a chemat la o slujbă, în care se poate da dovadă de iubire de oameni şi prin care se poate ridica patria noastră, cred potrivit să dau bunătăţii tale sfatul ca, în nădejdea răsplăţii dumnezeieşti, să binevoieşti a te arăta destul de omenos, ca să te poţi arăta vrednic de o faimă nemuritoare şi să moşteneşti odihna veşnică, pentru că le vei fi uşurat sarcinile celor care au fost apăsaţi».

Atunci când vorbeşte de filantropia Sfântului Vasile faţă de păstoriţii lui şi faţă de Biserică în general, Sfântul Grigorie de Nazianz menţionează în primul rând îndrăzneala înaintea ocârmuitorilor şi în a doilea rând faptul că soluţiile la diferite probleme, odată ieşite din gura lui, se prefăceau în legi, după care enumeră celelalte fapte ale milosteniei trupeşti sau sufleteşti: purtarea de grijă faţă de cei care se aflau în nevoie, distribuirea hranei către cei săraci, primirea străinilor etc. Cu alte cuvinte, filantropia Sfântului Vasile a fost susţinută de o administraţie ecleziastică pe măsură, care ştia să gestioneze relaţia cu autoritatea laică şi cu proprii credincioşi.“

Arhiepiscopul Cezareei a vorbit despre milostenie, dar a şi practicat-o

„Sfântul Vasile cel Mare a fost predicatorul şi înfăptuitorul prin excelenţă al milosteniei, prin aceea că a vorbit cu realism despre milostenie, a practicat-o el însuşi şi i-a dat apoi o formă instituţională, adică eficienţă şi deschidere către viitor. Astfel, îngrijindu-se de sufletele păstoriţilor lui, ca şi de trupurile lor, Sfântul Vasile a cinstit demnitatea umană, persoana umană întreagă, trup şi suflet. Sfântul Grigorie de Nazianz arăta că Sfântul Vasile cel Mare nu se îngrijea numai să potolească o foame de pâine şi de apă a oamenilor, ci nevoia de Cuvânt, de ceea ce este cu adevărat dătător de viaţă şi hrănitor. Sfântul Vasile cel Mare a fost un conducător a cărui autoritate spirituală, morală şi administrativă a ridicat atât de mult instituţia Bisericii, încât ea nu a mai putut fi ignorată sau, din contră, contestată şi interpelată de autoritatea statului şi a putut să dea propriile soluţii, inspirate din Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, la racilele sociale ale vremii.“

▲ A fi milostiv înseamnă a fi viu, prin iubire

▲ Pr. Gheorghe-Toader Dolha a surprins valoarea milosteniei în viziunea Sfântului Vasile cel Mare ▲

„Într-una dintre omiliile sale, Sfântul Vasile le aminteşte păstoriţilor de secolele primare ale creştinismului, când toţi aveau toate în comun (Fapte 2, 44): «Să imităm prima adunare a creştinilor! Aceia aveau toate în comun: viaţa, sufletul, înţelegerea; masa le era comună, frăţia nezdruncinată, dragostea nefăţarnică; multele trupuri făceau un singur trup; feluritele suflete erau unite într-o singură înţelegere.»

În concepţia Sfântului, nimeni nu trebuie să uite sau să amâne aceste fapte ale milei creştine, ci fiecare să facă din durerea semenului său durerea sa: «Dacă vei zice: voi da săracilor atunci când voi umplea al doilea rând de jitniţe, lungă viaţă ţi-ai hotărât. Ia seama să nu te surprindă înainte de termen grăbita ziuă din urmă. Căci şi făgăduinţa ta este dovadă nu de bunătate, ci de răutate. Făgăduieşti anume nu ca să dai mai târziu, ci ca să te fereşti de a da acum. Fiindcă acum ce te împiedică să dai altora? Nu este de faţă săracul? Nu sunt pline jitniţele? Nu este răsplata gata? Nu este porunca lămurită? Cel flămând se topeşte, cel gol îngheaţă, datornicul este sugrumat, iar tu amâni pe mâine milostenia. Ascultă pe Solomon: Nu zice: du-te şi vino şi-ţi voi da mâine, căci nu ştii ce va aduce ziua de mâine» (Proverbe 27, 1).

Tocmai de aceea scrierile Sfântului Vasile cel Mare rămân în actualitate şi astăzi. Ele mărturisesc despre felul cum au fost soluţionate atunci problemele sociale de marele arhipăstor şi constituie, astfel, o sursă de inspiraţie pentru aflarea celor mai potrivite metode şi soluţii în rezolvarea problemelor privind latura practică a vieţii Bisericii. Prin scrierile sale, Sfântul Vasile pune în mişcare viaţa sufletească a credincioşilor din toate timpurile şi îi determină la fapte concrete, folositoare semenilor şi mântuirii proprii.“

▲ Educaţia, calea spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi a omului

▲ Sfântul Vasile cel Mare nu a scris o operă special dedicată educaţiei copiilor ▲ Cu toate acestea, el face dese referiri la preocuparea pe care trebuie să o aibă familia şi Biserica faţă de creşterea acestora - a subliniat în prezentarea sa pr. Lucian Dinu din cadrul Protoieriei Ilfov Sud ▲

Sfântul Vasile îndeamnă pe tineri la prudenţă şi discernământ, spunând: «Trebuie, deci, şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşază, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l lăsăm. Şi după cum atunci când culegem flori de trandafir, dăm la o parte spinii, tot aşa şi cu nişte scrieri ca acestea; să culegem atât cât este de folos şi să ne ferim de ce este vătămător».

Sfântul Vasile cel Mare a arătat, aşadar, că valorile culturii profane, atât cât pot fi acceptate şi cât nu intră în contradicţie cu tezaurul învăţăturii creştine, pot servi ca eficiente instrumente educaţionale şi misionare. Pentru atingerea scopului educaţiei creştine, el cere, pe baza învăţăturilor Sfintei Scripturi, o atitudine responsabilă şi din partea părinţilor, şi din partea copiilor. Părinţilor, fiindcă de la ei deprinde copilul primele elemente ale educaţiei, le spune: «Părinţii trebuie să-şi crească copiii întru învăţătura şi certarea Domnului cu toată blândeţea şi răbdarea; sub nici un pretext, care s-ar referi la ei, să nu le producă mânie şi întristare». Iar copiilor, care au de respectat o poruncă dumnezeiască faţă de părinţii lor, le spune: «Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii şi să li se supună în toate în care nu se împiedică porunca lui Dumnezeu». Acceptarea de la o vârstă timpurie a copiilor în şcoală este de dorit, fiindcă, după cum spune Sfântul Vasile, «sufletul trebuie să fie îndrumat spre practicarea faptelor bune îndată, de la început, când este încă uşor de format şi fraged şi, fiind moale ca ceara, primeşte cu uşurinţă formele care se presează asupra lui, aşa încât, atunci când va veni raţiunea şi puterea de a judeca, să înceapă drumul de la primele noţiuni şi de la exemplele de evlavie care i-au fost predate, pentru ca raţiunea să arate (sugereze) ceea ce este folositor, iar obiceiul să îndrumeze cu uşurinţă spre săvârşirea binelui»“ (Augustin PĂUNOIU)