Sub mantia milei dumnezeieşti

La slujba vecerniei săvârşită marţi seara, 27 mai, la Biserica Stavropoleos, proaspăt reînfiinţată ca mănăstire, a avut loc tunderea în monahism a patru monahii. La slujba oficiată de părintele Teofil Anăstăsoaie, exarh administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor, au participat părintele Iustin Marchiş, ieromonahul aşezământului, grupul psaltic al acestei biserici, precum şi numeroşi credincioşi. Pătrunderea înţelesurilor rânduielii slujbei şi a simbolisticii ei duhovniceşti ni le-a desluşit părintele exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

„De ce ai venit, soră, căzând la sfântul altar şi la această sfântă însoţire?“, întreabă slujitorul. „Dorind viaţă pustnicească, cinstite părinte“, răspunde sora, de acolo, de sub mantia cuprinzătoare a naşei de călugărie, care închipuie mantia milei lui Hristos. Alte întrebări ale preotului slujitor primesc tot atâtea răspunsuri ale candidatei la călugărie. La Stavropoleos au fost patru candidate. Patru surori, în veş-mânt alb, cu părul despletit, aflate sub mantia naşei de călugărie. Sunt destui oameni cu credinţă care ştiu că a te face monah e mare răspundere şi o alegere conştientă a unei trăiri speciale, apropiate mult mai mult de Dumnezeu. Dar sunt destui şi cei care habar nu au despre rânduieli şi care cred că la mănăstire merg doar cei care sunt nişte rataţi, nişte inadaptaţi social ori oameni cu decepţii în dragoste. Cele patru tinere care au ales să intre în mănăstire la Stavropoleos nu au avut astfel de probleme, au făcut studii strălucite, aveau cariere în ascensiune în viaţa lumească. Ceea ce le-a adus la călugărie a fost dragostea de Hristos.

„Braţele părinteşti sârguieşte a le deschide mie“

Slujba călugăriei de la Biserica Stavropoleos a început cu cântarea „Braţele părinteşti“. În acest timp, cele patru tinere candidate au venit în pridvorul bisericii, îmbrăcate numai în cămaşă lungă, albă, şi desculţe. De aici au fost luate şi acoperite sub mantie de naşa rânduită ca povăţuitoare. Au venit în mijlocul bisericii, înaintea sfântului altar, unde era aşternut un covor. Viitoarele călugăriţe au făcut o închinăciune şi o metanie mare şi au căzut cu faţa la pământ, întinzând mâinile pe lângă cap, înainte. „Cântarea «Braţele părinteşti» simbolizează întoarcerea fiului risipitor şi primirea cu braţele deschise, de către Părintele Cel Bun, iar acest drum semnifică ieşirea din lumea păcatului şi urcuşul către casa părintelui Celui Bun, prin Biserică. Acoperirea sub mantie înseamnă acoperirea sub aripa îngerului şi sub marea milostivire a lui Dumnezeu“, ne-a explicat părintele exarh cultural Timotei Aioanei.

Cine devine monah, când şi cum

Despre timpul săvârşirii şi rânduielile monahale ce premerg tunderea în monahism, părintele Timotei ne-a explicat: „La sfârşitul anilor â70, călugăriile se făceau în perioada Postului Mare sau a celorlalte posturi şi numai în zilele din cursul săptămânii, pentru a nu fi prezenţi foarte mulţi oameni. Părintele Cleopa, în predicile pe care le rostea pe atunci, spunea că la o călugărie trebuie să fie cât mai puţini asistenţi, pentru că atunci sunt mulţi îngeri prezenţi. El recomanda monahilor să se ferească dintru început de slava lumii“.

Sunt mai multe posibilităţi pentru alegerea momentului săvârşirii acestei rânduieli. În perioada de început a Bisericii, călugărirea se făcea în cadrul Sfintei Liturghii, imediat după Vohodul Mic (ieşirea în mijlocul Bisericii cu Sfânta Evanghelie). Acum, în mănăstirile mari, slujba se face îndată după cei şapte psalmi ai utreniei sau la sfârşitul utreniei, după Doxologie, sau chiar la sfârşitul vecerniei.

Părintele Timotei a vorbit şi despre rânduiala canonică şi liturgică din Biserica Ortodoxă Română: „Călugărirea se face cu aprobarea episcopului, fără această binecuvântare nefiind validă. După ce un frate de mănăstire a trecut prin perioada canonică de încercare, de pregătire pentru acest moment, care s-a stabilit de către Sfântul Sinod la cinci ani, poate fi propus de consiliul duhovnicesc al mănăstirii spre călugărie. Perioada aceasta de noviciat este absolut necesară, atât pentru viitorul monah care, astfel, îşi dă seama dacă iubeşte şi are chemare pentru o astfel de viaţă, cât şi pentru obştea din care face parte. Oricine vine într-o mănăstire intră mai întâi în rândul ascultătorilor şi, cu timpul, se pregăteşte pentru călugărie. Perioada de ascultare înseamnă de fapt obişnuirea, educarea, asumarea vieţii de mănăstire de către tânăr. De obicei, orice nou frate de mănăstire este încredinţat unui bătrân încercat duhovniceşte, care este preot sau doar monah. Stareţul îl încredinţează pe novice acestui bătrân pentru a-l învăţa să se roage şi pentru a se deprinde cu toate rânduielile liturgice şi monahale. Perioada de formare duhovnicească poate fi mai scurtă pentru un tânăr care a urmat o şcoală teologică, căci într-o şcoală teologică se învaţă rânduielile monahale, liturgice şi tot ce înseamnă ascultarea. Înaintea posturilor sau a unor praznice, consiliul duhovnicesc al mănăstirii face câteva propuneri, pe care le înaintează Chiriarhului spre aprobare şi binecuvântare. Astfel, se purcede la săvârşirea propriu-zisă a slujbei călugăriei, care se săvârşeşte de către episcop sau de către un delegat al acestuia“.

Viitorul monah îşi poate alege un naş de călugărie sau stareţul i-l recomandă. Naş poate fi duhovnicul, un monah mai în vârstă sau un călugăr de care s-a apropiat sufleteşte novicele.

„Ca un înger pe pământ“

În cuvântul de învăţătură, părintele Teofil Anăstăsoaie a subliniat emoţia momentului, atât pentru noile monahii, cât şi pentru cei prezenţi. „Slujba călugăriei are o încărcătură duhovnicească deosebită şi trebuie să păstrăm în sufletele noastre această emoţie sfântă. A fi monah se închipuie a încerca să vieţuieşti ca un înger pe pământ. De aceea, Sfinţii Părinţi numesc viaţa monahală viaţă îngerească. Aceste patru tinere curajoase au lăsat familie, prieteni, averi şi alte ascultări lumeşti pentru a dărui totul lui Dumnezeu. Acest pas este cu totul deosebit şi cheamă pe om la biruirea firii. Monahul este chemat să lepede toate cele din lume şi să imite viaţa îngerilor care neîncetat în ceruri Îl slăvesc pe Dumnezeu strigând «Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot!». Monahul este, în primul rând, un om al rugăciunii, care poartă în braţele sale de rugăciune, la cele Şapte Laude ale Bisericii, întreaga lume“, a spus părintele Teofil.

Până la ultima suflare

„Monahul îşi începe drumul călugăriei printr-un dialog tulburător şi foarte profund. Acest dialog arată că taina călugăriei nu se face doar pentru un an, nu este doar un contract, ci este pentru toată viaţa, până la cea din urmă suflare a vieţii. Monahul se logodeşte cu Împăratul Veacurilor şi cu cunoscătorul inimilor noastre“, a subliniat părintele Timotei Aioanei.

„După aceste voturi şi până la momentul tunderii propriu-zise sunt câteva rugăciuni în care se cere ajutorul şi harul nevăzut al lui Dumnezeu şi, de asemenea, nişte sfaturi pe care săvâşitorul le dă pentru ca viitorul călugăr să primească darul şi ajutorul lui Dumnezeu, în noua sa slujire“, ne-a mai spus exarhul cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Momentul central al călugăriei este tunderea, care se săvâşeşte după ce săvârşitorul aruncă de trei ori foarfecele şi îl cere de la viitorul călugăr pentru a arăta că îşi asumă această misiune de bună voie şi responsabil. Îndată după aceasta, viitorul călugăr primeşte cămaşa, crucea pectorală, paramanul, dulama, brâul, papucii, rasa, potcapul, mantia, camilafca, metaniile, crucea şi făclia, fiind numit „fratele nostru“. Acestea toate sunt hainele, însemnele şi poveţele monahului pe tot parcursul vieţii, precum şi semne vizibile că este monah al obştii.

▲ „Ortodoxia este tradiţie, dar este, mereu, început“

Ieromonahul Justin Marchiş, părintele slujitor al Mănăstirii Stavropoleos, a evidenţiat unele aspecte ale vieţii monahale, a dat scurte poveţe noilor monahii, bucurându-se, în acelaşi timp, de reînfiinţarea vieţii monahale la Stavropoleos.

„N-am visat, dar am gândit că într-o bună zi va fi din nou aici ce a fost la 1724. Ortodoxia este tradiţie, dar este, mereu, început. Cu noi, cu fiecare generaţie este începutul. Iată că după 17 ani de la Revoluţie, Preafericitul Părinte Daniel şi Permanenţa Eparhială au aprobat, la 1 aprilie, reînfiinţarea Mănăstirii Stavropoleos. Mulţumim Preafericitului Părinte Patriarh şi tuturor celor care ne-au făcut aşa multă bucurie, după atâta amar de ani de aşteptare“, a spus părintele Marchiş.