10 ani de transplant renal la Iaşi, 95 de vieţi refăcute

Spitalul Clinic "C. I. Parhon" din Iaşi a sărbătorit ieri 10 ani de transplant renal la Iaşi. Evenimentul a fost marcat printr-o întâlnire a medicilor care au făcut parte din echipele de transplant de-a lungul acestei perioade cu pacienţii transplantaţi

O parte dintre cei 95 de pacienţi care au primit, prin transplant, o nouă şansă la viaţă, s-au întâlnit ieri, în Amfiteatrul Spitalului "C. I. Parhon", cu echipele de medici şi asistenţi ce au făcut posibile intervenţiile salvatoare, pentru a marca 10 ani de când este posibilă, şi la Iaşi, operaţia de transplant renal. Istoria programului de transplant renal a început, la Iaşi, în anul 2000, când o echipă de specialişti în Nefrologie, Urologie şi Chirurgie cardiovasculară de la Spitalul "C. I. Parhon", sprijiniţi de colegii experimentaţi deja în astfel de intervenţii de la Spitalul Fundeni din Bucureşti, sub coordonarea profesorului Ionel Sinescu, a realizat cu succes primele operaţii. Din acel moment şi până astăzi, numărul pacienţilor transplantaţi a ajuns la 95, patru dintre aceştia fiind copii la momentul transplantului. De asemenea, echipa de medici şi asistenţi medicali s-a lărgit şi perfecţionat, transplantul renal realizându-se astăzi cu o rată de succes de aproape 100%. De altfel, potrivit datelor medicale, dintre cei 95 de pacienţi din toată Moldova care au suferit intervenţia de transplant, doar patru pacienţi au pierdut grefa renală şi au reintrat în programul de hemodializă cronică. "Mulţumirea noastră este că aceşti pacienţi sunt complet sănătoşi. Toţi sunt reintegraţi social. Rezultatele sunt cu adevărat remarcabile, având în vedere că nu am pierdut nici un pacient şi doar patru s-au reîntors la dializă", a declarat prof. dr. Adrian Covic (Nefrologie), şeful Secţiei de Dializă şi Transplant Renal şi directorul Spitalului "C. I. Parhon" Iaşi. Activitatea de transplant, subfinanţată Deşi prin transplant renal statul economiseşte bani buni, evitând chinuitoarele şi costisitoarele ore de dializă ale fiecăruia dintre aceşti bolnavi, subfinanţarea cronică a sistemului de sănătate are repercusiuni şi în acest domeniu medical. Fondurile alocate transplantului sunt diminuate de la un an la altul, iar consecinţele sunt dramatice, mai ales că odată operaţia încheiată pacientul transplantat urmează un tratament pentru tot restul vieţii. "În transplant, costurile mari nu vin din intervenţia în sine, ci din tratamentul post-transplant al pacienţilor şi din asigurarea unei anumite calităţi a vieţii. În ceea ce priveşte fondurile pentru acest an, acestea s-au epuizat deja, mai ales că au fost diminuate faţă de anii anteriori. De aceea, în loc să ne plângem că nu avem organe suficiente pentru transplant, să ne gândim că, dacă le-am avea, nu le-am putea realiza din lipsa banilor şi am crea speranţe false sau frustrări unor pacienţi disperaţi, care s-ar vedea excluşi din motive economice. Aşadar, trebuie să asigurăm bani şi post-transplant şi apoi ar trebui să demarăm o campanie în favoarea transplantului, astfel încât populaţia să fie sensibilizată şi să înţeleagă că a dona viaţă din corpul tău este un act de mare umanism", a declarat prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România, prezent la eveniment. Un calcul sumar realizat de medicii din echipa de transplant arată că pentru un pacient dializat statul cheltuie 83.000 de euro pe o perioadă de cinci ani, pe când pentru un transplantat suma este de 39.000 de euro. Aşadar, o economie de 44.000 de euro pentru fiecare pacient. Raportată la cei 95 de transplantaţi pe parcursul celor 10 ani, suma totală se ridică la peste 8 milioane de euro. Un calcul care ar trebui să dea de gândit celor care încearcă de 20 de ani încoace să eficientizeze sistemul românesc de sănătate. Dreptul la o viaţă normală Viaţa unui pacient cu insuficienţă renală cronică, punctul din care încep chinuitoarele şedinţe de dializă, e o adevărată dramă. Trei zile pe săptămână, câte cinci ore pe zi, aceşti oameni trebuie să stea conectaţi la aparatele care înlocuiesc funcţia rinichilor bolnavi, filtrându-le produşii toxici din sânge. Sunt dependenţi de aceste aparate, iar viaţa li se măsoară în lungi şi obositoare şedinţe de dializă. Pentru fiecare dintre ei, şansa de a reveni la o existenţă normală constă în operaţia de transplant renal. Iar aceasta se poate realiza numai cu ajutorul celor care înţeleg însemnătatea gestului de a dona un rinichi. Găsirea unui donator, viu sau aflat în moarte cerebrală, precum şi întreg şirul de analize care urmează în vederea stabilirii compatibilităţii fac din această procedură una cu un consum emoţional deosebit, atât pentru medicii care realizează intervenţia, cât şi pentru cei înscrişi într-un program de transplant. "Pentru noi este dificil atunci când avem un potenţial donator cadavru şi suntem puşi în situaţia de a alege dintre trei sau patru pacienţi înscrişi pentru transplant. E un moment cumplit, în care noi trebuie să recurgem la nişte criterii obiective, dar ei, primitorii, şterg cu buretele aceste criterii şi nu-şi doresc decât să primească rinichiul. O încărcătură emoţională deosebită este şi în cazul copiilor cu insuficienţă renală, care sunt mult mai fragili", ne-a explicat conf. dr. Costică Novac, specialist în Urologie, unul dintre cei care au pus bazele activităţii de transplant de la Iaşi. Majoritatea rinichilor transplantaţi provin de la donatori în viaţă Mihaela Popa are 33 de ani. În 2007 a fost diagnosticată cu insuficienţă renală cronică şi a avut de ales între dializă şi transplant. Unul dintre fraţi i-a donat un rinichi, transplantul a fost realizat cu succes, iar Mihaela a câştigat o a doua şansă la viaţă. "Iniţial, am dus boala pe picioare, apoi am fost diagnosticată cu insuficienţă renală. N-am apucat să fac dializă deloc, pentru că am avut norocul ca fratele meu să-mi doneze un rinichi. După ce m-am trezit din anestezie am simţit că parcă m-am născut din nou", povesteşte Mihaela. Conform statisticilor, în România 80% din totalul transplanturilor renale se realizează cu rinichi recoltaţi de la donatori în viaţă şi numai 20% cu organe prelevate de la pacienţi aflaţi în moarte cerebrală. În cazul în care nu există donatori din nici una dintre aceste categorii, pacientul este înscris pe o listă, în aşteptarea unui rinichi compatibil, iar în tot acest timp trebuie să urmeze şedinţe de dializă.