1942-1943: mitropolitul Visarion Puiu în Transnistria

„Îndată după cucerirea teritoriului Transnistriei (teritoriul dintre Nistru şi Bug) de trupele germano-române, în toamna anului 1941, mareşalul Ion Antonescu, conducătorul de căpetenie al armatelor române, hotărăşte, împreună cu Patriarhia din Bucureşti, înfiinţarea unei Misiuni bisericeşti, încredinţându-o la 15 august 1941 conducerii arhimandritului Iuliu Scriban, profesor al Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Această Misie îşi stabileşte la început sediul în oraşul Tiraspol, iar după cucerirea Odesei, la 16 octombrie acelaşi an, se mută în acestălalt oraş“, scria mitropolitul Visarion Puiu într-un raport din 1 decembrie 1943.

 

 

 

Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria este poate singura activitate pastoral-misionară organizată şi dezvoltată la o scară atât de mare în afara graniţelor statului român până la 1945. Este un episod mult prea puţin cunoscut din Istoria Bisericii Ortodoxe Române, atunci când la solicitarea statului român, Patriarhia Română înfiinţa o misiune cu caracter temporar şi cu rol pastoral-misionar în teritoriul dintre Nistru şi Bug, dat în administrarea statului român de către Germania. Caracterul misiunii era temporar, deoarece din punct de vedere canonic jurisdicţia era disputată între Patriarhia Moscovei şi, mai nou, ucraineană.

 

 

Starea de incertitudine datorată războiului nu a convins conducerea Misiunii de necesitatea unei acţiuni organizate şi susţinute până în cele mai mici detalii. Aşa se face că la venirea la Odessa, la 6 decembrie 1942, mitropolitul Visarion să caracterizeze activitatea acestei misiuni drept „compromisă“. Era probabil o situaţie prea cunoscută la Bucureşti, iar pentru că mitropolitul Visarion era cunoscut ca un bun organizator acolo unde păstorise, atunci se decisese trimiterea lui în această zonă.

 

 

 

 

Reorganizarea Misiunii

 

 

 

 

De la bun început mitropolitul a trecut la refacerea, în primul rând, a bisericilor din Odessa, apoi, ajutat de preoţii misionari veniţi din ţară, dar şi de ofiţeri români, a trecut la reabilitarea marilor lăcaşuri de cult din reşedinţele de judeţ. A reorganizat tipografia din Odessa, care de acum scotea revista „Transnistria creştină“, buletinul Misiunii, cărţi de rugăciuni şi de muzică bisericească în limbile română şi rusă. A redobândit clădirile bisericeşti, pe care în parte le-a renovat şi amenajat pentru sediul Misiunii, cu toate sectoarele bisericeşti necesare, cu un cămin şi cantină pentru funcţionari; a întocmit inventarul şi bugetul Misiunii; a organizat căminul preoţesc în fosta reşedinţă a mitropolitului român de odinioară Gavril Bănulescu-Bodoni. Cu susţinerea financiară a Guvernământului românesc a refăcut cele două mănăstiri din Odessa, cu hramurile „Sf. Ilie“ şi „Sf. Pantelimon“. Până la ridicarea noii catedrale, pe locul celei vechi distruse în război, mitropolitul a stabilit-o în Biserica „Adormirea Maicii Domnului“. A dispus formarea celor 13 protopopiate, pe judeţele care constituiau organizarea administrativ-teritorială a guvernământului, care, la rândul lor, aveau să formeze cele trei eparhii din cadrul Misiunii, din care două erau sufragane (Balta şi Tulcin). Pentru această organizare eparhială, mitropolitul Visarion l-a chemat pe episcopul Vasile Stan, expulzat din Maramureşul ocupat de horthyşti, pentru a conduce Episcopia de Balta. Pentru refacerea averii bisericeşti, mitropolitul a intervenit la conducerea guvernământului de unde a obţinut adoptarea unei ordonanţe pentru restituirea tuturor bunurilor bisericeşti confiscate abuziv de statul sovietic.

 

 

Reorganizarea parohiilor din cadrul Misiunii a scos la lumină marile lipsuri care se resimţeau pe tărâmul pastoral-misionar. În această direcţie, mitropolitul a trecut la verificarea canonică a preoţilor care slujeau altarului, au fost tipărite cărţi de rugăciuni şi au fost aduse din ţară veşminte liturgice, cărţi şi obiecte de cult, icoane şi multe alte lucruri atât de necesare slujirii creştine. Pentru acoperirea necesarului de slujitori, mitropolitul a înfiinţat la Dubăsari un seminar teologic pentru clerul moldovenesc şi un altul la Odessa, cu o secţie în limba rusă. În cursul anului 1943, în cadrul Misiunii funcţionau 461 de preoţi, din care 196 erau localnici, iar restul misionari români. Mai funcţionau 23 diaconi, din care 18 erau localnici, restul fiind din ţară, dar şi 253 de cântăreţi, din care 237 erau localnici.

 

 

 

 

„Slujbă“ de blestemare a comunismului

 

 

 

 

Tot mitropolitul Visarion a insistat pe lângă autorităţile române să redeschidă Universitatea din Odessa, în cadrul căreia începuse chiar să funcţioneze o facultate de teologie ortodoxă, cu profesori veniţi din ţară. Autoritatea şi activitatea sa s-au resimţit mai ales în procesul de combatere a sectelor care luaseră o amploare fără precedent în vremea ocupaţiei sovietice, atunci când preoţimea ortodoxă era permanent persecutată. Multe comunităţi de sectanţi erau acum la potirul credinţei ortodoxe, în urma manifestărilor cultural-religioase susţinute de preoţii misionari români care slujeau în parohiile din acest teritoriu. De asemenea, fiecare parohie în care slujeau preoţi români (unii chiar în limbile rusă sau ucraineană) era obligată să întreţină o cantină pentru copii care frecventau şcoala primară din localitate. Cu ocazia sărbătorilor şi după posibilităţile financiare, unele parohii, protopopiate, dar mai ales conducerea Misiunii ofereau ajutoare familiilor sărace, îngrijindu-se ca acestea să aibă locuinţe.

 

 

Cel mai important moment din arhipăstorirea mitropolitului Visarion Puiu în Transnistria a fost poate Duminica Ortodoxiei a anului 1943. După slujba săvârşită la catedrala din Odessa, mitropolitul, însoţit de episcopii Efrem al Chişinăului şi Policarp al Ismailului, şi cu participarea unui impresionant număr de credincioşi, a pornit în procesiune în piaţa centrală, unde a săvârşit o slujbă mai puţin obişnuită, potrivit cronicarului: „Începe slujba. Departe se aude ecoul megafoanelor: «Celor ce tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu şi susţin că lumea asta a luat fiinţă singură de la sine şi toate în ea se fac fără pronia lui Dumnezeu, după întâmplare - Anatema ş…ţ. Tuturor celor ce au persecutat şi vor persecuta credinţa creştină, clerul şi pe credincioşii săi, prin porunci, schingiuiri şi moarte de martiri - Anatema ş…ţ».

 

 

Anatemele acestea spuse cu voce tare şi clară de vlădica Visarion şi cântate de cor înfioară pe ascultători. Deodată, vlădica coboară vocea şi citeşte: «Iar celor care pentru credinţa ortodoxă şi pentru patrie şi neam au suferit şi au fost ucişi în războaie - prinţi şi boieri, ofiţeri şi de Hristos iubitori ostaşi - şi tuturor pravoslavnicilor creştini, care s-au sfârşit în adevărata credinţă şi cu blagocestie şi cu nădejdea Învierii - Veşnică pomenire!»“.

 

 

Slujba săvârşită de mitropolitul Visarion era una de blestemare a comunismului şi a susţinătorilor săi. Iar acest lucru îl săvârşea în contextul în care armatele sovietice declanşaseră contraofensiva după dezastrul de la Stalingrad. Pentru gestul său, în 1944 mitropolitul a fost nevoit să se refugieze în Occident, iar în ţară a fost condamnat la moarte, sentinţă care este în vigoare şi astăzi, la 20 de ani după căderea regimului comunist.

 

 

La un an de la sosirea în Odessa, mitropolitul Visarion Puiu se retrăgea de la conducerea Misiunii Ortodoxe Române, motivând lipsa de susţinere din partea autorităţilor bisericeşti, dar mai ales a celor laice care se obligaseră la acest important demers. Nici contextul politico-militar nu era de partea lui, deoarece armatele sovietice erau aproape de râul Bug, poarta de intrare spre Odessa.