2013 este şi anul Nichita Stănescu
Probabil că această formulă ca o sentinţă poate să surprindă pe mulţi, dar chiar de la începutul acestui an avem datoria să ne aducem aminte că în 2013 se împlinesc trei decenii de la moartea celui care a fost socotit marele ales al poeziei româneşti.
Despre Nichita Stănescu este la fel de greu să scrii aşa cum ai scrie despre Eminescu sau Caragiale. Are demnitatea clasicilor şi acest fapt reprezintă pentru oricine, fie cărturar de prestigiu, fie tânăr aspirant în lumea literelor, un veritabil handicap. Despre poet s-au scris hectare de pagini, dar de fiecare dată interpretarea dată părea să nu mulţumească. Aceasta şi este de altminteri calitatea marii poezii, de-a nu putea fi aşezată într-un tipar fix al lecturii. Poezia mare "scapă" cititorului deoarece mereu rămâne ceva care nu poate fi cunoscut. Aceasta din motivul că poetul a avut o relaţie specială cu inexprimabilul şi incomunicabilul. Nichita Stănescu este marele reformator al poeziei româneşti postbelice, dar, pe de altă parte, în pofida teribilelor unduiri şi mlădieri ale limbii, a ştiut mereu să ne lase impresia că nu spune tot, că are un secret al lui de netransmis celor care-l admiră şi deci oricând se poate retrage în templul imaculat al solitudinii. El este din acest punct de vedere un sacerdot de o deosebită fineţe, care oficiază tainele cuvântului cu deplină sobrietate şi responsabilitate. Din păcate, legendele care au circulat şi încă mai circulă despre persoana lui îi înceţoşează profilul de distilator al cuvintelor şi de contemplator al tăcerii. Dincolo de figura sa extrem de populară şi de iubită, creând o ambianţă de remarcabilă convivialitate, Nichita Stănescu avea o disciplină interioară care nu-l lăsa să abdice de la crezul în rosturile esenţiale ale creaţiei. Nu a scris niciodată ca să se joace şi ca să-şi pună în evidenţă eul, care de la an la an parcă era din ce în ce mai alintat. De bună seamă, a fost un răsfăţat şi de la douăzeci şi ceva de ani a primit lauri pe care alţii îi visează o viaţă, dar aceasta nu a ştirbit raporturile sale cu îngerul care-l călăuzea pe drumuri neştiute. Când îi citeşti un vers fără fisură, care nu poartă stigmatul improvizaţiei - din păcate, au fost şi din acestea -, simţi imediat că poetul nu avea nevoie de o liotă de admiratori, ci scria pentru entităţi nevăzute de dincolo de universul palpabil. El avea de câştigat pariul cu veşnicia, dar nu în sensul unei posterităţi recunoscătoare, ci acel veşnic spre care aspiră şi cel din urmă anonim. Ca într-o luptă a lui Iacob cu îngerul, a aşteptat zorii şi transcendenţa care învingeau noaptea şi imanenţa. Nu contează ce tot scriem noi ca să-l lăudăm, ca să realizăm ediţii de lux ale operei sau să-i lustruim busturile expuse în ţară, contează ce s-a întâmplat cu sufletul lui după moarte şi în ce măsură poezia sa pe alocuri genială a fost de ajutor pentru adevăratul traseu postum al poetului. "Eu mă uitam în pământ, în miezul pământului, ca să văd când ai să treci." Am ales la întâmplare aceste versuri din poemul "Muzica" pentru a arăta că în măsura în care a fost atras de nadir, pe poet l-a fascinat şi zenitul. La fel s-a uitat şi la cer, fie vară sau toamnă, fie luminos sau întunecat, căutând cu acea disperare fericită a omului care, deşi iubind cele trecătoare, se concentrează numai şi numai asupra polului nestins. Ce căuta îi era imposibil să numească şi de aici pleacă poezia sa tainică şi tăcută, care se opune net imaginii deformate pe care o anume propagandă dăunătoare i-a făcut-o poetului. (Dan Stanca)