500 de ani de tipar românesc

La Academia Română a avut loc ieri o sesiune festivă, prin care s-a marcat împlinirea a 500 de ani de la apariţia primei cărţi în Ţara Românească - Liturghierul slavon tipărit de ieromonahul Macarie, la 10 noiembrie 1508. Cu această ocazie, Academia împreună cu Patriarhia Română au organizat o expoziţie şi o sesiune solemnă intitulată „500 de ani de tipar românesc“. La evenimentul ce s-a desfăşurat în „Aula Magna“ a Academiei Române au fost invitate mai multe personalităţi ale vieţii culturale, printre care: Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Înalt Preasfinţitul Nifon, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Târgoviştei, pr. acad. Mircea Păcurariu, acad. Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, acad. Eugen Simion, acad. Răzvan Teodorescu, acad. Gheorghe Mihăilă şi alţii.

Acad. Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, care a fost gazdă pentru invitaţii sesiunii festive din „Aula Magana“ a Academiei Române, a remarcat rolul lui Guttenberg, care a oferit umanităţii planul Renaşterii, momente de mare efervescenţă spirituală cu un instrument de preţ, tiparul. Tiparul a fost marele cuceritor, oferind oamenilor şi în primul rând cărturarilor o armă inegalabilă de răspândire şi comunicare. „Momentul acestui început de tipar este dovada locului pe care îl ocupăm noi românii, într-o lume aflată într-un proces de schimbare şi sub marea presiune a imperiului otoman care cucerise, în 1453, Constantinopolul. Dintr-un anumit compromis istoric am reuşit să ne păstrăm mai departe, un loc în procesele care se desfăşurau în lumea creştină. Ba chiar în unele momente, să fim de ajutor celor a căror soartă a fost mai grea decât a noastră“, a mai spus vicepreşedintele Academiei Române, care nu putea să nu participe la sărbătorirea unui astfel de moment. „Sfânta Liturghie - izvor de viaţă sfântă şi lumină veşnică“ Primul invitat care a luat cuvântul la tribuna Academiei a fost Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care, prin prelegerea intitulată „Sfânta Liturghie - izvor de viaţă sfântă şi lumină veşnică“, a structurat în mai multe puncte rolul Sfintei Liturghii în istoria po-porului român: „Prima carte tipărită pe teritoriul României a fost un Liturghier, în anul 1508, carte realizată prin strădania Ieromonahului Ma-carie. O simplă întâmplare? Nu, ci o necesitate misionară, pentru că nu se poate săvârşi Liturghia fără Liturghier şi fără Evanghelie“, şi-a început discursul Preafericirea Sa. Referindu-se la Sfânta Liturghie, ca izvor de sfinţire a poporului drept-credincios, Părintele Patriarh a arătat: „Cuvântul Liturghie în limba greacă înseamnă lucrare publică şi provine din alte două cuvinte, «laos» şi «ergon». «Laos» înseamnă popor, iar «ergon» înseamnă «lucrare». Deci, Liturghia este lucrarea poporului drept-credincios pentru a preamări pe Dumnezeu, dar şi lucrarea lui Dumnezeu pentru a sfinţi poporul drept-credincios. Înainte de începerea Sfintei Liturghii, diaconul zice: «Vremea este să facem Domnului», dar acelaşi verset (Ps. 118, 126) se poate traduce: «vremea este ca Domnul să lucreze», ca Domnul să lucreze pentru noi. Este, deci, posibilă o dublă traducere, ceea ce înseamnă un dublu conţinut duhovnicesc al Sfintei Liturghii, ca lucrare publică, şi anume, lucrarea poporului pentru preamărirea lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu pentru sfinţirea poporului. În acest înţeles, la sfârşitul Sfintei Liturghii se arată că Dumnezeu este Sfinţitorul poporului: «Tu eşti sfinţirea noastră», iar rostul Liturghiei este sfinţirea poporului drept-credincios de către Dumnezeu, Care este prezent şi lucrează în timpul Sfintei Liturghii. Sfânta Liturghie este, aşadar, cea mai necesară, mai preţioasă, mai benefică şi mai sfântă lucrare a Bisericii, ca lucrare a poporului pentru Dumnezeu şi lucrare a lui Dumnezeu pentru popor, dar şi pentru întreg universul creat de Dumnezeu“, a spus Patriarhul României. Sfânta Liturghie - izvor de cultură creştină Cu privire la punctul „Sfânta Liturghie - izvor de viaţă veşnică“, Patriarhul Daniel a menţionat că prin Sfânta Liturghie se realizează cea mai vie legătură duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa, cea mai bogată comunicare şi cea mai intensă comuniune dintre Hristos - Capul Bisericii - şi Biserica Sa, care este Trupul Său tainic, templu al Sfântului Duh, casă şi popor al lui Dumnezeu-Tatăl, prin care se dăruieşte Bisericii Sale viaţă veşnică. „Primele cărţi tipărite la români s-au scris şi tipărit în tinda Bisericii. Artele şi toată cultura poporului român au izvorât din cult, încât se poate spune că sufletul culturii româneşti este cultul ortodox. Cultul înseamnă cultivarea relaţiei oamenilor cu Dumnezeu Creatorul, iar cultura înseamnă cultivarea relaţiei oamenilor cu lumea, cu creaţia lui Dumnezeu. Liturghia a fost izvorul culturii româneşti, pentru că, mai întâi, «sufletul culturii este cultura sufletului». Din iubirea şi recunoştinţa oamenilor credincioşi faţă de Hristos s-a dezvoltat şi cultura dărniciei faţă de Biserica lui Hristos. Din mulţumirea adusă lui Dumnezeu şi din darurile oferite Bisericii s-a născut arta religioasă sau sacră, şi anume muzica, poezia şi literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura şi sculptura bisericească, iconografia, broderia şi altele. Toate acestea au inspirat şi luminat apoi cultura poporului român: şcoala, limba, literatura, arta, folclorul, onomastica, toponimia, sărbătorile legale, cultul eroilor, stema ţării, imnul naţional, dar mai ales jertfelnicia şi răbdarea românilor cu speranţa biruinţei asupra răului, ca tărie a legăturii dintre Crucea şi Învierea lui Hristos arătată în viaţa poporului credincios“, a subliniat Părintele Patriarh Daniel. „Patrimoniul spiritual naţional“ al românilor Preafericirii Sale i-a urmat academicianul Eugen Simion, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură, care a vorbit despre „Patrimoniul spiritual naţional“ al românilor. Acesta a evidenţiat aniversarea ca o dată importantă în cultura noastră: „Faptul că noi tipărim astăzi şi vorbim despre acest Liturghier, o carte apărută acum 500 de ani, este important. De altfel, Institutul «George Perinescu», de care mă ocup în momentul de faţă, pregăteşte o enciclopedie a literaturii române vechi, dar care, în esenţă, este o enciclopedie a literaturii religioase. Este o carte necesară poporului român, necesară culturii române, o carte pentru care ne străduim mult“. A mai spus, despre prima tipăritură, că este într-o limbă străină, slavonă, care face parte din cultura noastră. „Cum să renunţăm noi la scrierile în limba polonă a lui Miron Costin, sau scrierile în limba rusă a lui Cantemir, ale spătarului Milescu, şi aşa mai departe. Toate acestea trebuie cunoscute, prezentate în termeni reali, fără acele exagerări localiste, care evident nu fac parte din limbajul real al culturii“, a precizat fostul preşedinte al Academiei Române, Eugen Simion. Rolul lui Neagoe Basarab Printre cei invitaţi a fost şi Înalt Preasfinţitul Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei, care a ţinut prelegerea cu titlul: „Târgovişte - capitala tiparului românesc - 500 de ani de la tipărirea Liturghierului lui Macarie (1508)“. „Ţara Românească s-a învrednicit cu cinstea de a fi dat la lumină cea dintâi ediţie tipărită a unuia dintre cele mai importante cărţi de cult ortodoxe, Liturghierul de la 1508, la iniţiativa şi cu oblăduirea luminatului voievod Radu cel Mare şi, mai târziu, anumite alte exemplare ale urmaşului său, Neagoe Basarab“, a început IPS Mitropolit Nifon. „Se împlinesc deci cinci secole de când ieromonahul Macarie ne-a dăruit lumină din lumina tiparului lui Guttenberg, făcând ca propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu să capete mai multă putere şi strălucire. Activitatea tipografică a marelui Macarie este cu adevărat meritorie dacă ţinem seama cu adevărat de epoca în care el a activat; o perioadă deosebit de grea pentru creştinii răsăriteni. Într-o vreme când cel mai mare imperiu din Mediterana orientală pândea momentul unei noi expansiuni spre centrul Europei, ştiindu-se suveranul statului cel mai vulnerabil al continentului - Ţara Românească -, voievodul valah Neagoe Basarab încurajează cultura şi tiparul, susţine mănăstirile ortodoxe din ţară şi din Balcani, conduce ţara cu înţelepciune, ca un adevărat bazileu bizantin, promovând un adevărat centru de iradiere cultural-religios tacit. Format cu multă măiestrie de către Nifon al II-lea, patriarh ecumenic de Constantinopol şi mitropolitul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab porneşte o adevărată ofensivă culturală şi religioasă antiotomană, conştient că rămăsese singurul fundament real al creştinismului în Balcani. Activitatea călugărului tipograf Macarie se înscrie în acest curent de înnoire religioasă şi de efervescenţă culturală care va constitui fundalul rezistenţei creştine din sud-estul Europei, început de Radu cel Mare şi continuat de Neagoe Basarab“, a spus Înalt Preasfinţitul Nifon. „Civilizaţia Ţării Româneşti la 1500“ Academicianul Răzvan Theodorescu a expus „Civilizaţia Ţării Româneşti la 1500“, care, la o jumătate de mileniu de la pătrunderea tiparului în spaţiul românesc şi numai la o jumătate de secol de la ivirea sa europeană, „ne conduce brusc către realităţi politice şi spirituale de interes major, într-o diversitate neaşteptată ce se rânduia într-un context continental care particularizează Ţara Românească în pragul unui ev mediu crepuscular. Instabilitatea funciară a tronului muntean între 1420 şi 1520, cu perindarea a mai mult de 15 voievozi, a condus la fenomenul propriu feudalităţii europene, anume lupta pentru scaunul princiar între ramuri dinastice“, a spus domnul academician. A amintit şi despre luptele dinastice pentru câştigarea puterii care au avut două rezultate excepţionale în ordinea vizualului şi o situaţie unică în cultura noastră veche. Este vorba de ctitorirea într-un stil nou, de mare prestigiu, a celor două necropole voievodale în preajma celor două reşedinţe domneşti, Târgovişte şi Curtea de Argeş. Apoi, episodul aducerii tiparului în Ţara Românească pe filieră veneto-sârbească prin ieromonahul Macarie. „Era geneza unei filiere tipografice, alta decât aceea germană, una veneţiano-balcanică, şi în acest mediu va fi zăbovit ieromonahul Macarie. Se intrase într-o nouă vârstă a culturii noastre vechi, aparent mai coerentă, mai lipsită de prezenţe externe majore, mai naţională. Sigur este că, fără momentul muntenesc de la 1500, fără suma de elemente otomane sus-slave şi nord-italiene, pe care, în vremea lui Radu cel Mare, a ştiut să le îmbine armonios de la arhitectură şi sculptură la tipar, cultura vizuală şi scrisă a Ţării Româneşti ar fi arătat altfel în vremea lui Matei Basarab, a Cantacuzinilor şi a lui Constantin Brâncoveanu. Sinteza de civilizaţie de la Carpaţi şi Dunărea de Jos, momentul de acum o jumătate de mileniu, rămâne unul memorabil“, a încheiat Răzvan Theodorescu. Limba Sfintei Liturghii Membru corespondent al Academiei Române, prof. dr. Mircea Păcurariu, a susţinut o lucrare intitulată „De la Liturghierul lui Macarie la Liturghierul românesc“. „În aceste zile, în care cinstim pe Macarie ieromonahul şi pe toţi aceia care au contribuit la introducerea tiparului pe pământ românesc, este bine să ne gândim şi la aceia care au lucrat pentru introducerea Liturghiei în limba română şi la cei care, paralel cu ei, au lucrat şi la traducerea Sfintei Scripturi în româneşte, pentru că acţiunea de traducere a cărţilor Sfintei Scripturi a mers mână în mână cu traducerea Liturghierului în limba română. Mă gândesc, în primul rând, la aşa-numitele texte rotacizante pe care le cunoaştem cu toţii: Psaltirea Siriană, Voroneţeană, Hurmuzachi şi Codicele Voroneţean, dar şi la manuscrisul preotului Bratu şi la Tetraevanghelul lui Radu de la Maniceşti. Concomitent cu aceste traduceri rămase în manuscris, tot în secolul al XVI-lea, se tipăresc şi primele cărţi ale Sfintei Scripturi în limba română. Un Tetraevanghel slavo-român este tipărit de Filip Moldoveanu la Sibiu între 1551-1552. Diaconul Coresi tipăreşte Tetraevanghelul românesc din 1560-1561 la Braşov, urmat de un Apostol în 1563. Coresi tipăreşte însă şi o Psaltire în limba română în 1570 şi în acelaşi an tipăreşte primul Liturghier în limba română. Este un liturghier format mic, cu 84 de file, care cuprind numai Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Cu toate imperfecţiunile Liturghierului diaconului Coresi, el a contribuit la formarea limbii liturgice româneşti“, a continuat cel care a vorbit şi despre „Dumenezăiasca Liturghie“ a Sfântului Ierarh Dosoftei. Tot el a mai specificat că limba actuală a Sfintei Liturghii se datorează Mitropolitului Martir Antim Ivireanul, multe dintre textele de astăzi fiind identice cu cele ale sfântului mitropolit, datorită reeditărilor care s-au făcut din 1706 până astăzi. „Putem spune că lauda cea nepieritoare pentru traducerea Liturghierului se cuvine diaconului Coresi, Mitropolitului Dosoftei şi Mitropolitului Antim Ivireanul. Ele sunt cele trei uşi ale iconostasului prin care Liturghierul a intrat în altarul bisericilor româneşti, dar Liturghierul lui Antim Ivireanul a intrat, aş spune, prin uşile împărăteşti şi a rămas acolo până în zilele noastre“, a făcut această analogie părintele Mircea Păcurariu. Tiparniţa Ţării Româneşti - creaţie autohtonă Despre cele „Cinci veacuri de tipar pe pământ românesc. Din truda «smeritului ieromonah Macarie»“ a vorbit profesorul dr. Gabriel Ştrempel, membru de onoare al Academiei Române. „Instalarea tiparniţei a îndeplinit toate nevoile de carte nu numai pentru Ţara Românească, ci şi pentru toată creştinătatea ce folosea în scrisul bisericesc idiomul slav medio-bulgar. Macarie n-a venit cu buchiile în traistă, căci tiparniţa Ţării Româneşti este o creaţie autohtonă; n-a fost adusă de Macarie şi nici n-a fost comandată la Veneţia“. Şi a continuat: „Evocând momentul cultural al anului 1508, putem afirma cu mândrie că Ţara Românească s-a găsit în fruntea multor state vecine la începutul veacului al XVI-lea în ceea ce priveşte industria de carte, pentru că am putut ajuta popoarele din jur cu largheţe sute de ani, am dat mult culturii sud-europene, sud-est europene“. În încheiere a vorbit domnul acad. Gheorghe Mihăilă, care a citit în transpunerea românească îngrijită epilogurile celor trei cărţi tipărite de ieromonahul Macarie între anii 1508-1512. Domnia sa a menţionat că în transpunerea românească s-a ţinut seama, încă de la prima ediţie din bibliografia românească veche, de un vocabular cât mai apropiat de tradiţie. „Dincolo de unele îndoieli cu privire la originea şi activitatea smeritului ieromonah Macarie, asupra cărora cercetătorii sunt chemaţi să reflecteze în continuare în urma unor noi investigaţii, aceste epiloguri sunt în mod clar informaţiile sigure privind începuturile tiparului în ţările române, cu 500 de ani în urmă“, a conchis acad. Gheorghe Mihăilă. ▲ Cele mai reprezentative tipărituri, în expoziţie Ieri, în Sala „Theodor Pallady“ a Bibliotecii Academiei Române a avut loc şi vernisarea expoziţiei cu acelaşi nume, „500 de ani de tipar românesc“. Selecţie a unora dintre cele mai reprezentative tipărituri, repere incontestabile în istoria şi cultura română, expoziţia omagiază nu numai momentul hotărâtor al începutului, apariţia în 1508 a Liturghierului lui Macarie, ci şi continuitatea, timp de jumătate de mileniu, a activităţii tipografice, parte integrantă a procesului care a desăvârşit conştiinţa naţională şi identitatea spirituală a românilor. În galeria marilor realizări tipografice ale secolului al XVI-lea, tipăriturile lui Macarie sunt expuse alături de lucrări ale urmaşilor, întemeietori împreună cu el ai tiparului românesc: Dimitrie Liubavici, Coresi şi ucenicii săi, Lavrentie sau Filip Moldoveanul, tipografi care îmbogăţesc harta vechiului tipar românesc cu noi centre - Braşov, Alba Iulia, Cluj, Sebeş, Orăştie, Sibiu sau Bucureşti. Epoca lui Constantin Brâncoveanu şi activitatea lui Antim Ivireanul sunt reprezentate atât prin cărţile tipărite în limba română, cât şi prin cele adresate străinilor (în greacă, arabă şi georgiană), iar începuturile epocii iluministe în ţările române poartă amprenta unică a spiritului enciclopedic al lui Dimitrie Cantemir. Nu au fost uitate nici operele de seamă ale Şcolii Ardelene, tipărite la Blaj, Buda, Viena, primele traduceri în limba română din literatura universală, primele gramatici şi primele manuale elaborate de Samuil Micu, Gh. Şincai, Ienăchiţă Văcărescu, Radu Tempea, Paul Iorgovici, I. Heliade Rădulescu, sau primele opere originale ale scriitorilor de la începutul secolului al XIX-lea. Expoziţia include şi unele dintre primele periodice româneşti, câteva dintre realizările primelor edituri şi tipografii moderne ale secolului al XIX-lea, legate de numele unor personalităţi ca Gh. Asachi, C. A. Rosetti şi I. Heliade Rădulescu. Activitatea tipografică şi editorială a primelor decenii ale secolului al XX-lea şi în special a epocii interbelice este evocată prin câteva volume ale marilor clasici sau prin opere ale autorilor care se afirmă acum: L. Blaga, T. Arghezi, Ion Barbu, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, George Călinescu, publicaţi de edituri de mare prestigiu şi unele dintre ele de mare longevitate. O menţiune specială merită Bibliografia Românească Veche, considerată operă-monument, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi tipografic. Aducând în contemporaneitate această incursiune într-o domeniu inepuizabil, expoziţia selectează un singur aspect - tipărirea operei eminesciene, piatră de încercare pentru orice editor şi tipograf.