98 de ani în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor

PS Calinic Botoşăneanul, 

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

 

Însă, spusele sfinţiei sale sunt contrazise de edificiul de cultură structurat în cele 10 volume pe care le lasă în urmă ca merinde de drum pentru cei care le vor citi, precum şi de lucrările înnoitoare ale Mănăstirii Galata, dar şi a sufletelor credincioşilor pe care i-a păstorit multe decenii, lucrări pentru care cu siguranţă va fi recompensat de Dumnezeu. Sigur, muzeografii mănăstirii au obligaţia morală să spună pelerinilor vizitatori despre rostul şi rolul pe care le-a avut părintele Ioan în restaurarea ansamblului monastic.

 

Viaţa sfinţiei sale a fost la vedere, asemenea unui pergament lizibil, uşor de descifrat. Un preot prin excelenţă, care şi-a răscumpărat timpul vieţii prin slujirea jertfelnică a lui Dumnezeu, a familiei şi a enoriaşilor din parohiile în care a fost rânduit, mai bine de jumătate de veac. Atingerea plinătăţii vârstei patriarhale a fost considerată de sfinţia sa drept un semn de gratitudine din partea lui Dumnezeu, acordat celor ce-I slujesc cu toată fiinţa, împlinind poruncile Lui. 

 

Privind cu ochiul duhovnicesc această plinătate a vieţii părintelui, încununată cu un sfârşit pe măsura dăruirii sale în slujirea lui Dumnezeu, credem că, în trupul său istovit de multele golgote prin care a trecut încă din tinereţile sfinţiei sale, a strălucit un suflet luminos, expresie a prezenţei neîntrerupte a lui Dumnezeu. De aici şi disponibilitatea lui sufletească de comunicare cu cei care îi cereau un sfat, legat de devenirea lor spirituală şi/sau profesională. Impresiona de altfel prin buna sa dispoziţie plină de cordialitate, de linişte şi căldură sufletească. În relaţie cu credincioşii avea o ţinută şi o prezenţă harismatică.

Ca filolog şi teolog, era mereu animat de setea neostoită de cunoaştere; avea o minte cu sclipiri de piatră preţioasă capabilă să extragă din negativ partea cea bună a lucrurilor. Un om al ideii şi al cuvântului. Credea cu tărie în virtuţile unei continuităţi înnoitoare. Era un intelectual al prezentului care, în demnitatea de muzeograf al Mănăstirii Galata, şi-a închinat întreaga viaţă promovării culturii noastre naţionale şi apărării demnităţii şi fiinţei neamului nostru, dar şi a specificului său spiritual. Împreuna armonios trecutul cu prezentul, unire care conferea forţă modernităţii sale cărturăreşti, puternic prezentă în toate cărţile sale.

 

Prin rugăciune şi slujire, părintele şi-a împropiat transcendentul în imanenţa vieţii sale, convertind astfel timpul istoric în cel al veşniciei cu rezonanţă în împărăţia lui Dumnezeu. De altfel, prin actul creator, a fost mereu gata pentru veşnicie, însă nu ca să moară în veşnicie, ci ca să trăiască în veşnicie. 

 

În ceasurile grele prin care a trecut în cei 98 ani de primenire a vieţii, nu a deznădăjduit, ci a rămas mereu egal cu sine şi mai presus de încercările şi capcanele ivite. Credinţa i-a fost reazem şi tărie în faţa acestora. Credinţa mărturisitoare i-a dat siguranţa biruinţei asupra încercărilor peremptorii, revelându-i, prin slujire, plenitudinea absolută inundată în iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor.

A iubit Biserica, împodobind-o cu slujirea, cuvântul şi cântarea. Slujea cu măsura şi cadenţa unui ritm irupt din taina zilei a opta. Grandoarea sa morală a fost întru totul exemplară, pe măsura unei astfel de slujiri. Sub epitrahilul sfinţiei sale au crescut pentru Dumnezeu suflete curate din diferite clase şi medii sociale. Şi-a construit viaţa, alături de familia sa, pe muncă cinstită, ziditoare. Soţia şi cei doi copii i-au fost o cântare a cântărilor. Prin ei şi pentru ei a sporit în slujire, în vârstă şi în virtute. În anturajul lor, părintele radia blândeţe şi pace. 

 

Dumnezeu a înzestrat-o pe doamna preoteasă, strămutată şi ea nu de mult în veşnicie, cu simţul răspunderii pentru misiunea ei educativă, atât în intimitatea căminului, cât şi în afara acestuia. Prin educaţia aleasă dată copiilor, i-a deprins cu traiul cumpătat şi rostuit în limitele unei pilduitoare decenţe. Da, nu este greu să aduci pe lume un suflet, dar este greu să-l formezi, mai ales într-o lume care de multe ori îţi este potrivnică. Cu siguranţă, chipul ei s-a imprimat în inimile celor care au cunoscut-o, însoţit de pilda vie a unei vieţi trăite sub semnul virtuţii şi al sfinţeniei. Părintele a fost un familist prin excelenţă. Erau uniţi într-o comuniune spirituală profundă, centrată pe dragoste şi rugăciune. Echilibrul, seriozitatea şi afecţiunea au fost coordonatele căminului lor, sfinţit cu agheasma celei mai curate iubiri.

A ştiut să înmulţească talanţii încredinţaţi lui de Dumnezeu, fie în slujire, fie în administraţie, fie în cuvânt rostit sau scris, fie în multitudinea actelor caritabile în care s-a implicat, cu demnitate şi caracter. Plusul muncii sale se revarsă astăzi în folosul celor pe care i-a iubit, slujindu-le cu responsabilitate şi dăruire. A fost un altruist înnăscut, fiind fericit numai în măsura în care făcea pe alţii fericiţi. Şi mă gândesc la câtă fericire a oferit copiilor de la spitalul de pe lângă mănăstire atunci când le-a construit o capelă. Ocrotea pe cei din jur, uitând că el însuşi avea nevoie de ocrotire. Era de o bunătate sfidătoare.

 

De fapt, tot ceea ce părintele a construit prin vocaţie, dăruire şi iubire pentru oameni a fost modul său manifest de a fi. Avea o inimă curată de copil. A ieşit din această lume cu aceeaşi discreţie cu care a trăit - demn, împăcat cu Dumnezeu şi cu rosturile acestei vieţi. Acum păşeşte în lumea veşniciei descătuşat de orice vină. Da, avem certitudinea că prin cultivarea virtuţilor, prin viaţa de rugăciune, încununată de o slujire liturgică intensă, în demnitatea sa de preot, el a reuşit să se înveşnicească Aici şi Dincolo. Rugăciunea a fost expresia unei certitudini lăuntrice şi o sinteză a modului său de a fi. S-a înălţat deasupra suferinţei sale trupeşti şi sufleteşti, cauzată de refugii şi de războaie, de ideologii marxist-comuniste, precum şi de cele postcomuniste. 

 

L-a răpit moartea şi prin ea Dumnezeu. Acum, trupul lui se întoarce spre a se primeni în pământ, iar sufletul, deşi îşi urmează drumul, va rămâne şi printre noi ca un păzitor al valorilor neamului, pe care l-a iubit cu o patimă de îndrăgostit. Dumnezeu pe Care L-a iubit necondiţionat să-i dea trupului său odihnă, iar sufletului, bucuria vieţii veşnice, în ceata sfinţiţilor slujitori din împărăţia Sa.