A fost odată Curtea domnească din Brâncoveni
Aici s-a născut şi a crescut Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu. Este locul de care nu s-a îndepărtat nici în anii de domnie, când, preocupat de grijile ţării, revenea deseori pentru a-şi găsi liniştea sufletească. Curtea de la Brâncoveni, judeţul Olt. Astăzi, dispărută. Revendicată însă şi redată conştiinţei neamului de câteva urme neşterse: Biserica „Sfântul Nicolae“ şi ruinele zidului de apărare.
Deşi este atestată la sfârşitul secolului al XVI-lea, Curtea domnească din Brâncoveni a fost construită cu mult înainte, pe vremea lui Datco armaşul, bunicul domnitorului muntean Matei Basarab (1632-1654), însă acesta din urmă i-a dat strălucirea şi trăinicia ca vestigiu arhitectonic de tip feudal, fortificat.
De altfel, domeniul Brâncovenilor a fost moştenit de Calea, fiica Neacşei, de la Neagoe Basarab, în anul 1518, prilej cu care începe zidirea primelor case în Brâncoveni, refăcute de Matei Basarab în jurul anului 1634.
Documentele istorice confirmă că dintre toate curţile şi conacele, aflate în posesia marii familii boiereşti a Brâncovenilor, Curtea domnească din localitate era cea mai veche. Cuibul strămoşesc al marilor noştri Basarabi se afla în apropierea unor importante căi de comunicaţie. Aşezat strategic pe o terasă înaltă deasupra Luncii Oltului, servea pentru exploatarea proprietăţilor din zonă şi pentru găzduirea celor doi mari voievozi născuţi în Brâncoveni: Matei Basarab şi Constantin (Basarab) Brâncoveanu.
Italianul Anton Maria Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, care a trăit ani de zile în preajma acestuia, afirmă că îi plăcea să stea foarte mult la moşia de la Brâncoveni, în special toamna, la culesul viilor.
De asemenea, domeniul din zona Olteniei avea să primească desele vizite ale pelerinilor străini, care îl căutau cu mult interes, indiferent de anotimp, unii dintre ei lăsând importante informaţii despre aspectul, organizarea şi funcţionalitatea vechii moşii.
Epoca lui Matei Basarab
Curtea domnească din vremea lui Matei Basarab, ridicată în anul 1635, cuprindea locuinţa domnitorului (palatul), aşezată pe o pivniţă mare, paraclisul, cuhnia şi poarta întărită. Curtea era înconjurată cu un zid înalt, gros, lung de 180 m. Modul de organizare a ansamblului se caracteriza prin dispunerea clădirilor de-a lungul zidului de incintă, centrul curţii rămânând liber. De asemenea, curtea era prevăzută cu un bastion, în partea estică. Se adăuga un al doilea sistem de apărare la 30 de metri înaintea acestor ziduri, alcătuit dintr-un rând de palisade format din butuci de lemn, puşi unul lângă altul, cu capetele ascuţite şi legate unele de altele printr-o leasă de nuiele.
Pentru o mai bună apărare împotriva invaziilor duşmanului, strategul Matei Vodă a pus în aplicare un al treilea sistem de apărare - un canal numit şi astăzi „Hârlău“, prin care a captat Oltul.
Istoricul de artă Vasile Drăguţ consemnează: „Mai toate curţile domneşti şi boiereşti erau nu numai foarte arătoase, servind nevoile de reprezentare nobiliară, dar şi confortabile, înzestrate cu numeroase dotări de tipul aducţiilor de apă, camerelor de baie şi toaletă, utilităţi de care în acea vreme duceau lipsă chiar şi marile reşedinte occidentale“. La rândul său, călătorul de origine siriană Paul de Alep afirmă: „Sunt clădiri domneşti ce uimesc mintea, fiind mai frumoase decât clădirile din oraşe. Acolo se află o baie, a cărei marmură este elegantă; apa care alimentează este adusă pe un apeduct de olane care alimentează din râu şi grădinile de zarzavaturi“. Eforturile familiei domnitorului nu au rămas fără rezultat, astfel că Palatul de la Brâncoveni devine un edificiu reprezentativ în panoplia celor mai frumoase clădiri din întreaga Oltenie de atunci.
Soţia lui Matei Basarab, doamna Elina, descendenta renumitei familii de cărturari a boierului Năsturel Herescu, a fost principalul colaborator în opera culturală pe care o va iniţia voievodul la curtea sa. Aşa se face că aici au poposit mulţi artişti şi cărturari, zugravi vestiţi şi tipografi.
Din vechea curte se mai păstrează astăzi ruinele unei porţiuni de zid dinspre răsărit, chiar în spatele Bisericii „Sfântul Nicolae“, ctitorie a lui Matei Vodă în anul 1635.
Epoca lui Constantin Brâncoveanu
Atât în menţiunile episcopului catolic de Galliopoli, Petru Bogdan Deodato Baksic, de origine bulgară, aflat în vizită canonică în Ţările române, cât şi din cele ale sirianului Paul de Alep, corelate cu planul vechiului ansamblu boieresc întocmit de Johannes Weiss, reiese că în jurul anului 1557, în cadrul Curţii de la Brâncoveni, existau două case monumentale, pe care cărturarii le numesc „palate“. În partea de nord a incintei se găseau casele slujitorilor, grajdul, şopronul. Colţul de est era străpuns de un turn înalt, cu foişor, care oferea o vedere largă spre frumoasa privelişte a Oltului. Pe latura de vest a ansamblului era amenajată poarta principală cu gang, asemănătoare ca formă cu cele ale curţilor de la Potlogi şi Mogoşoaia. Nu departe de intrarea principală funcţiona cuhnia. În mare, astfel trebuie să fi arătat curtea domnească în perioada când micuţul Constantin Brâncoveanu începea să perceapă realitatea din jurul său.
Abundenţa şi tihna acestui loc aveau să se clatine sub influenţa unor contexte social-politice nefaste. Curtea de la Brâncoveni a avut de suferit de pe urma măsurilor luate de Mihnea Vodă cel Rău (1508-1519). A urmat jaful trupelor imperiale austriece conduse de generalul Heisller, care s-a stabilit pe moşia Brâncovenilor cu circa 5.000 de soldaţi.
În anul 1708, Constantin Brâncoveanu i-a oferit ca zestre celui de-al treilea fiu al său, Radu, zis şi Răducanu, curtea şi averea strămoşească din acest ţinut, după ce doi ani la rând repară stricăciunile produse de furii austrieci. În plus, vrednicul domnitor o înfrumuseţează cu logii, cu coloane de piatră şi cu ornamente în stil nou, brâncovenesc. Reparaţiile sale au adus un plus de modernism curţii, care amintea tot mai mult de cele de la Potlogi şi Mogoşoaia.
Dar frumuseţea palatului de la Brâncoveni avea să fie profanată iarăşi, după detronarea lui Constantin Brâncoveanu în anul 1714, de turci. Totuşi, sub ocupaţia austriacă, casa părintească a Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu trecea încă drept cea mai bună locuinţă după hanul din Craiova, până când războiul ruso-turc din 1769-1744, cât şi cutremurele din 1802 şi 1837 au avariat considerabil Brâncovenii.
„Din măreaţa curte de altădată nu aveau să mai rămână decât urme, fiindcă, conformându-se unui obicei local în Romanaţi, după care din importantele statui romane de acolo distruse cu barbarie şi azi nu a mai rămas nimic, locuitorii au scobit în temelie pentru a scoate cărămidă să-şi construiască case. Ultima locuinţă a fost cea a lui Gheorghe Tapu (1968), făcută din astfel de cărămidă“, consemnează Virgil Drăghiceanu, în „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice“, din anul 1911.