Academicianul Răzvan Theodorescu, mentor al culturii române
În galeria oamenilor de seamă se situează, la loc de frunte, domnul academician Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române, o voce inconfundabilă în activismul culturii, dar și în general, al spiritualității românești.
Reputat om de știință, acesta are un traseu care dezvăluie un caracter de mare probitate intelectuală, dedicat mai multor domenii de cercetare. S-a născut în București, pe 22 mai 1939, și este omul cetății, cum se spune. Încă din timpul anilor de școală a fost pasionat de studiu, cu predilecție fiind atras spre istoria culturii. Pentru a-și împlini acest ideal, a urmat pregătirea la Facultatea de Istorie a Universității din București, iar în 1972 și-a susținut doctoratul în istorie cu teza: „Elemente bizantine, balcanice și occidentale la începuturile culturii medievale românești (secolele X-XIV)”, care îl va consacra pentru mai târziu ca un bizantinolog de formație, alături de alte personalități ale istoriografiei românești.
Cu o serioasă pregătire profesională, a ocupat, o vreme, funcția de cercetător științific la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, unde devine și director adjunct. Beneficiază între timp de o bursă de specializare în Franța (1968), și revine în cercetare, apoi, din 1990, funcționează la catedră, fiind profesor la Universitatea de Arte din București. Tot din acest an, ocupă funcția de director general al Societății Române de Televiziune, până în 1992, iar în continuare, devine rector al Academiei pentru Studiul Istoriei Culturii și al Religiilor, șeful Catedrei UNESCO de Studii Sud-Est Europene din Universitatea de Arte, secretar general al Asociației de Studii Sud-Est Europene, rector al Universității Media și membru în alte organisme postdecembriste.
În afirmarea sa a avut ca mentor pe academicianul Emil Condurachi, de care a fost apropiat și pe care îl numește „profesorul meu” sau „zâna mea cea bună”, care îi era model și ideal în știință. Despre marele istoric, pe care l-a omagiat la Academia Română, a făcut o expunere impresionantă ce avea mottoul: „Nevoia de Pater”, în care afirma: „Nimeni nu a avut, printre marii noștri profesori, charisma lui Emil Condurachi, savantul care trecea rampa ca nimeni altul din aceeași stirpe - poate numai Grigore Moisil”.
Din cercetările efectuate, domnul Răzvan Theodorescu a publicat 15 lucrări în volume, pe teme de istorie, artă românească și europeană, și peste 600 de studii și articole în revistele de specialitate din țară și din străinătate. Ca specialist de excepție în domeniul istoriei culturii, al artei și civilizației bizantine, domnia sa rămâne un model de cercetare pentru toate generațiile următoare. Dotat cu o perspicacitate de invidiat și un înalt simț al valorilor, dublate de o cultură enciclopedică, asemenea marilor înaintași, a depășit hotarele vederii doar in situ a fenomenelor de știință, urcând spre ontologia universală, unde abordarea are un caracter panoramic, pe mai multe spații de cultură. Este adeptul concepției că noi, românii, suntem o lume care aparține Răsăritului, acelui Răsărit iubitor de autocrație, cu tradițiile și cultura care îi sunt specifice. Viziunea sa se întemeiază pe faptul că o lungă perioadă în istorie am stat sub directa influență a Bizanțului. Relațiile cu Bizanțul și cu Biserica de Răsărit au marcat profund și caracterul artei laice sau de cult, până în perioada medievală târzie.
Domnia sa a creat o adevărată școală de cercetare a artei și civilizației bizantine, indicând elementele care au supraviețuit în toată zona de influență a Bizanțului, cum au fost Balcanii și țările române. Lucrările: „Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești (secolele X-XIV)”, apărută în 1974, „Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400)”, apărută în 1976, ca și „Roumains et Balkaniques dans la civilisation sud-est européenne” (1999), consfințesc viziunea de bizantinolog eminent a domniei sale, cel care face o abordare temeinică a problemei continuității civilizației în spațiul sud-est european și în ideea exprimată cândva de Nicolae Iorga, că aici s-a produs o continuitate bizantină, numită de marele istoric „Bizanț după Bizanț”.
Viziunea aceasta, domnul Răzvan Theodorescu a păstrat-o și în lucrarea „Pictura murală moldovenească din secolele XV și XVI” (1995), în „Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550-1806)”, 2 vol. (1992), în unele studii și articole publicate în revistele din țară și din străinătate, la cursurile ținute cu studenții la Universitatea de Arte din București, la alte universități din țară, iar mai târziu, în cadrul Asociației Internaționale de Studii Sud-Est Europene. Prezentarea științifică pe care o face în toate lucrările, exemplificată de un aparat documentar imens și variat, constituie o incursiune savantă în istoria civilizației din tot bazinul estului european, până peste fruntarii, la formele occidentale.
Răsfoiesc cartea „Itinerarii medievale” (1979), în care autorul a adunat câteva studii mai importante. În primul capitol: „Artă și societate în evul de mijloc”, ne întâmpină sugestiv: „Monumentum princeps” și geneze statale medievale în Europa Răsăriteană, un studiu care coboară pe firul timpului până la formarea Europei, iar în context, prezentând evenimentele „de însemnătate fundamentală” pe care le-au reprezentat creștinările și întemeierile de biserici locale la popoarele slave și turano-slave din răsăritul european. Apoi, autorul continuă cu „Câțiva oameni noi” ctitori medievali, pomenind, cu referiri largi, despre Neagoe Basarab, Ieremia Movilă, Vasile Lupu și alții, voievozi de țară, din Muntenia și Moldova, până la Constantin Brâncoveanu și Mavrocordați. Iar în următorul capitol, reia ideea continuității artistice sud-est europene, mergând pe descrieri de obiecte și tezaure de veche origine, cu conexiuni dintre cele mai interesante. Volumul se încheie cu „Monumente și înțelesuri uitate”, în care discursul este doct și solemn, menit parcă a renaște din uitare un însemn de la Cozia, din „despotia” lui Mircea cel Bătrân, portrete brodate din vremea lui Ieremia Movilă și a lui Vasile Lupu, precum și un monument medieval din Muntenia: Cătăluiul.
În același timp, remarcăm la domnul academician un înalt sentiment de prețuire creștină, cu care a abordat probleme bisericești în volumele: „Mănăstirea Dragomirna” (1965), „Mănăstirea Bistrița” (1966), „Biserica Stavropoleos” (1967) și în „Piatra Trei Ierarhilor” (1979), în care îmbină cercetarea de istorie cu cea de artă și civilizație creștină.
Ca și alți cărturari de bună-credință, domnia sa a asistat siderat la demolarea unor biserici din București, petrecută din ordinul regimului comunist. Dar a luat și atitudine împotriva acestei măsuri odioase. Cu ocazia unei expoziții dedicate bisericilor demolate, care a avut loc în holul Bibliotecii Academiei Române, se confesa în cuvinte evocatoare: „Deschizând această expoziție, sunt extrem de subiectiv, pentru că a vrut pronia să fiu singurul supraviețuitor al echipei de intelectuali care acum 35-40 de ani a încercat să oprească tăvălugul buldozerelor, dar n-am reușit. Am fost învinși. Măcar am încercat, împreună cu toți colegii mei, ale căror nume se păstrează în documente. A fost un moment extrem de greu, care a început imediat după cutremurul din 1977 cu dărâmarea Bisericii Enei. Atunci am fost două persoane care au protestat, independent unul de altul: părintele Calciu Dumitreasa la Radu Vodă și eu în lumea civilă”. A urmat demolarea Mănăstirii Văcărești, în 1984, și profesorului i s-au alăturat Dinu Giurescu și Grigore Ionescu, iar la momentul «Mihai Vodă» s-au adăugat Vasile Drăguț, Aurelian Trișcu, Radu Popa și Virgil Cândea.
Pentru meritele sale științifice și culturale, a fost ales membru al Academiei Române, iar de câțiva ani este vicepreședinte al Academiei Române și, în același timp, președinte al Secției de Arte și Audiovizual. De asemenea, deține calitatea de membru în mai multe academii și societăți române, precum: membru corespondent al Societății Arheologice din Atena, membru al Academiei de Științe din New York, membru al Academiei Europene de Științe, Arte și Litere.
Ca și altădată, academicianul Răzvan Theodorescu impune prin ținuta sa maiestuoasă de cavaler al științei care ne împărtășește din cultura și spiritul său academic. Din cuvântul și scrisul său răsare, la tot pasul, un sentiment de prețuire pentru valorile naționale și creștine, precum și sugestia să le cunoaștem și să le iubim, în spiritul respectului față de moștenirea înaintașilor noștri.
Valorile trecutului nu trebuie să se uite. Domnul academician vrea să trezească interesul noilor generații pentru a cerceta istoria, arta și civilizația românilor, cât și a altor popoare care au stat sub influența bizantină și au dezvoltat apoi o artă proprie. Exigent cu sine, dar și cu alții, domnia sa are prestanța Învățătorului biblic, iluminat de harul divin, spre a împlini o misiune în sacerdoțiul culturii și al binelui universal.