Acasă, în Teleorman
Nu mi-e întotdeauna bine în locul pe care-l numesc Acasă. Adică în Teleorman. Încă mai sunt pe aici lucruri și întâmplări care mă dor. Dar nu pot trăi fără ele. Prostul meu de suflet are nevoie de această durere. Nu mi-am ales eu sufletul. Nici locul în care m-am născut nu mi l-am ales.
Poate că mama ar fi trebuit să mă întrebe, cu câteva zile, dacă nu chiar cu câțiva ani înainte de a veni pe lume: Crezi c-o să-ți placă satul în care o să te naști? O să trăiești într-o casă cu doar două odăi. Iar laptele pe care o să-l sugi de la sânul meu o să miroasă a țărână. Până și cerul are, pe aici, pe la noi, miros de pământ. E foarte posibil ca într-o zi să ți se facă rușine că ești un copil de la țară și să-mi zici: Erau atâtea orașe în care ai fi putut să mă naști. De ce n-ai ales unul dintre ele? Și de ce țara aceasta, când sunt multe alte țări mai mari și mai bogate decât ea. De ce, mamă? Să nu-ți închipui că nu m-am gândit. Ți-ar fi fost poate mai pe plac America, Franța sau Germania. Numai că eu și tatăl tău nu suntem de acolo. N-o să fim niciodată. Ai dreptate să fii supărat pe mine. Iartă-mă!
Doamne, ce năzbâtii pot să-ți treacă prin minte. Cum să fiu eu altceva decât român, mamă? Aș fi avut motive să fiu supărat pe tine dacă ți se năzărea să mă naști în altă parte decât aici. Eu sunt din satul în care am venit pe lume, dinainte de a mă naște tu. Cu sute, chiar mii de ani înainte.
Doar durerile de aici îmi fac bine. Nu pot trăi fără ele. Fără mirosul de pământ al cerului de deasupra Teleormanului, n-aș mai ști de unde sunt, ar fi ca și cum m-aș fi născut nicăieri. Nu m-aș mai putea întoarce acasă. Pentru că nu aș mai ști unde. Iar o durere atât de mare precum cea de a nu te mai durea lumea mică din care ești nu poate duce sufletul meu prost pe umeri. Eu pot să fiu numai din lumea aceasta, care este cea mai mare dintre toate lumile posibile. Și asta tocmai pentru că este mică. Cât să-mi încapă în inimă. Cu mormintele părinților mei în ea. Cu mormântul mamei născând mormântul meu și ținându-l în brațe sub un cer ce miroase până sub tălpile lui Dumnezeu a pelin. Și a pâine coaptă pe vatră. Și a cântecele Floarei Calotă. Și a mămăligii tăiate cu ața.
Sunt locuri în care îmi este uneori mai bine decât aici, de unde îmi sunt și viața, și moartea, și unde, oricât de rău mi-ar fi, mi-este bine. Pentru că aici sunt acasă, adică în Teleorman, singurul loc de pe lume unde mi-e bine mereu, chiar și atunci când mi-e rău, când mă doare. Poate că dacă nu m-ar durea, mi-ar fi cu neputință să-mi fie bine. Când mă doare, simt că-mi vine să mor de drag. Și că-n vreme ce mor, mama întinde o mână din cer și-mi coase viața la loc, cu ața de mămăligă, ce nu se rupe, oricâte veacuri ar trece peste ea, niciodată!