Aceeaşi lună peste sat

Un articol de: Florentina Loredana Dalian - 23 Septembrie 2018

Nu mai e nici moara-n sat, biserica, având sfinţii decoloraţi de vreme, îşi aşteaptă enoriaşii care-au plecat demult, iar străzile-s prea goale ca să mai poarte nume.

Doar cimitirul însoţeşte singurătatea puţinilor bătrâni rămaşi, străjuind măreţ de pe deal. Crucile veghează liniştea celor tăcuţi, flăcăi şi fete cândva, înlănţuiţi în horă. Nici horă, nici lăutari nu mai sunt. Doar porţile se vaită, amintind vioara. În colbul din stradă, copiii nu se mai joacă, lunca tânjeşte după chiotele lor. Caii au murit de bătrâneţe, câinii de plictiseală.

Fântânile au secat, casele zac într-o rână, cu hornuri schiloade prin care nu mai iese fum.

La şezători, nu mai merge nimeni. Şi nici după oameni, pe ultimul drum. Doar vreun câine mai scheaună trist într-un cortegiu sărac.

Bătrânii ies rar pe la porţi - doar vântul le mai deschide - să schimbe aceleaşi vorbe despre „odată”. Nu mai aşteaptă pe nimeni. Se uită pierduţi, fără ţintă, în lungul străzii.

Măcar vreun străin de-ar veni să le spună cum se mai trăieşte pe la oraş!

Veteranul satului, uitat de Dumnezeu, a adormit pe prispă. Îşi visează tinereţea trecută prin gloanţe. Un glonţ vine spre el, din ce în ce mai aproape. Eh, bine c-a nimerit piciorul, putea să fie inima, sau ochiul. Ce-ar fi zis fata care-l aşteaptă s-o facă mireasă la toamnă? Care toamnă, c-au trecut mai multe... Păi, cum era să-l aştepte atâtea toamne? N-are nimic, o ia pe Maria, ce dacă n-o iubeşte, parcă nu-i spusese lui bunicul...

Luna-şi face loc timid printre doi nori, arătându-se plină. Aceeaşi lună peste sat. Undeva, o bufniţă îşi strigă neliniştea. Un câine răguşit urlă a nimic, răspunzând poate chemării unui stăpân imaginar. Un altul îi răspunde din celălalt capăt al satului. Pomii îşi foşnesc a nepăsare frunzele jumătate îngălbenite, lepădându-le rând pe rând.

Vântul atinge clopotul, smulgându-i un vaiet.

Într-o odaie, la lumina mică a unei lumânări, o bătrână numără toamnele...