Acoperământul morţii şi al stricăciunii

„Iubeşte-ntotdeauna, căci iubind/ Faci bine; însă patima nu-i bună,/ Căci dragostea adevărată nu stă în asta/ Pe Domnul întâi iubeşte!“ (John Milton, Paradise Lost)

Primii oameni creaţi de Dumnezeu au părăsit raiul desfătării plini de moarte şi de timp, cu chipul întors de la Dumnezeu, pustiiţi de viaţa cea adevărată şi dezbrăcaţi de virtute, înveliţi în veşmântul stricăciunii, adus asupra lor din natura necuvântătoarelor: „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat“ (Gen. 3, 21). Aceste acoperăminte de piele ale nechibzuinţei, stricăciunii şi morţii nu reprezintă trupul (soma), ci mortalitatea biologică, a doua natură a omului de după cădere, care se întinde şi asupra lucrărilor sau funcţiilor sufletului, care, şi ele, îmbracă aspectul exterior iraţional, îşi pierd libertatea şi raţionalitatea şi decad în instinctivitate, funcţionând în om ca patimi. Înspăimântată în faţa inevitabilului şi iremediabilului morţii, existenţa omului de după cădere este mai mult o viaţă în moarte, o amânare a morţii, deci supravieţuire. Deşi dorinţa de a trăi veşnic şi de a nu muri, precum şi nevoia de dragoste au rămas înscrise în chipul dumnezeiesc al omului, întunecat după cădere, capacitatea lor de a fi realizate deplin a scăzut cu mult, omul fiind în permanenţă sfâşiat de tendinţele contrare ale naturii lui pervertite, în cercul vicios plăcere-durere, cea din urmă fiind sădită în chip pedagogic în om pentru înfrânarea celei dintâi, pentru biruirea păcatului şi a morţii. „Durerea şi moartea“, scrie părintele profesor D. Stăniloae, din efecte ale păcatului devin mijloace împotriva păcatului nu numai întrucât opresc repetarea păcatului la nesfârşit, ci şi întrucât devin trecere spre viaţa adevărată. Spiritul se întăreşte prin suportarea durerii şi a morţii, iar opunându-se plăcerii prin durere iese din egoism şi se deschide lui Dumnezeu. Însă numai în Hristos moartea şi-a îndeplinit deplin rostul de biruire a morţii: „El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt“ (Tit. 3, 5). Natura umană îşi regăseşte prin dragoste unitatea divizată prin păcat, însă fără curăţire de patimi şi alungarea morţii din noi nu poate exista dragoste autentică şi durabilă. Prin feciorie, ca vocaţie şi chemare existenţială aparte, spre o apropiere şi o legătură cât mai profundă de Dumnezeu şi de ceilalţi, prin asceză şi curăţire de patimi, monahii tind spre recuperarea stării paradisiace, în care nu exista plăcerea, ci cunoaşterea interioară a celuilalt şi o bucurie supranaturală, tran-scendentă, superioară oricărei plăceri. Legile naturale doresc a fi urmate, ele exprimând intenţiile Creatorului chiar şi după cădere, însă acum naşterea înseamnă perpetuare a unei naturi pervertite, a unei vieţi purtând urmele păcatului, durerii şi stricăciunii. „Cei care s-au abţinut să procreeze, prin feciorie, au oprit în ei înşişi graniţele morţii, împiedicând-o să treacă mai departe prin ei şi punându-se ei înşişi graniţă între moarte şi viaţă.“ (Georges Habra, Iubire şi senzualitate) De aceea, lupta acestora cu patimile trupului este una mai subtilă, duhurile căzute din văzduh lucrând în mod nevăzut şi direct asupra trupului, activate de şi prin gânduri pătimaşe: „În felul acesta, demonii îşi fac convorbirea cu noi în chip ascuns, ca să nu simţim de unde ne este războiul... Trupurile (încorporările demonice), luând de la fiinţa lor imaginativă chipuri, şi culori, şi formele pe care le doresc, le introduc în sufletul şi în duhul nostru şi ne înfăţişează prin aceasta multe lucruri, ne sugerează sfaturi, ne arată forme, ne împrospătează amintirile unor plăceri, chipuri de patimi, ne tulbură adeseori în stare de veghe sau de somn, uneori excită şi părţile genitale ale noastre prin mângâieri, aprinzându-le spre porniri erotice nebune şi nelegiuite, iar adeseori iau în ajutor şi sucurile calde din noi“ (M. Psellos, la pr. prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I). Aceste duhuri se introduc atât de intim în duhul şi trupul nostru, că aproape îşi îmbină eul lor cu eul nostru, încât ne este greu să distingem ce este manifestarea noastră de manifestarea lor. Relatarea biblică a căderii primilor oameni ne învaţă că orice greşeală vine dintr-o identificare prematură: „Nu treziţi pe draga mea, până nu-i va fi ei voia!“ (Cânt. Cântărilor 3, 5). Dorinţa de a cunoaşte binele şi răul prin mâncarea din pomul oprit, de a fi ca Dumnezeu fără Dumnezeu, fără exersarea voinţei spre maturizarea duhovnicească prin ascultarea de Dumnezeu, le-a adus moartea şi i-a îmbrăcat în frunzele trecătoare ale acestei vieţi materialnice (Sf. Grigorie de Nyssa).