Actualitatea lui Steinhardt

Nicolae Steinhardt face parte din rândul "privilegiat" al scriitorilor care sunt citaţi fără a fi citiţi. Câţi se mai încumetă astăzi să lectureze voluminoasele sale cărţi "Articole burgheze", "Între viaţă şi cărţi", "Monologul polifonic" sau "Dăruind vei dobândi"? Poate doar "Jurnalul fericirii" şi "Convorbirile" cu Ioan Pintea şi Zaharia Sângeorzan. Scrisorile către Virgil Ierunca ("Dumnezeu în care spui că nu crezi…") atrag numai pe istoricii literari, iar "În genul… tinerilor" (publicat cu pseudonimul Antisthius), doar pe cei preocupaţi de felul în care se scria în perioada interbelică.

Încercând să surprindă personalitatea autorului, Dan C. Mihăilescu sublinia un anumit "deficit de personalitate" al "cuviosului monah de la Rohia" ("În genul… tinerilor"), scoţând însă în evidenţă ("Jurnalul fericirii") calitatea lui de "fiinţă ca potir" şi "om-receptacul": "A te curăţa pe tine şi a te umple de Dumnezeu. A te lăsa cuprins de celălalt, a te cunoaşte prin cărţile celorlalţi. A-ţi recupera adevărata identitate prin exerciţiul constant, deliberat şi tenace de alterizare - iată rostul smereniei, al dăruirii şi bucuriei împărtăşirii la N. Steinhardt". A lăsat în urmă o figură ce se cere mereu cercetată: a citit enorm, înspăimântându-i pe cei ce încearcă să-i cuprindă gândirea; a ştiut să ierte şi să uite (niciodată nu s-a dezis de Noica); a fost pomenit de papa Ioan Paul al II-lea în timpul vizitei din 1999, eveniment despre care Al. Paleologu spunea că este un adevărat Premiu Nobel. Formulând ideile cu privire la modalităţile de scăpare dintr-un regim totalitar, Steinhardt prezenta, într-un fel de "testament", mai multe soluţii: a lui Soljeniţîn (cel ce trece pragul Securităţii spune că este mort); a lui Zinoviev (totala neadaptare la sistem); a lui Churchill şi Bukovski (a scoate tot ce este bun din nenorocirile vieţii). Episodul din 15 martie 1960 ne prezintă, cutremurător, soluţia pe care el a ales-o în faţa terorii: "Părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră - e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare - şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în "rezervorul" purtat de el şi de un alt deţinut. (…) La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită -, părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. (…) Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid". (Adrian Boldişor)