„Adevărat, a înviat!“

Acest răspuns pe care îl dăm salutului creştinesc cu care credincioşii se întâmpină unii pe alţii în perioada dintre Sfintele Paşti şi Înălţare, „Hristos a înviat!“, este deodată o mărturisire de credinţă în Învierea Domnului şi o confirmare a realităţii acesteia. Mărturisire de credinţă, pentru că ne alăturăm celor care vestesc ridicarea din morţi şi zdrobirea porţilor iadului; confirmare a realităţii Învierii, pentru ca afirmăm că aşa este, a înviat în mod real, nu este doar o supoziţie, o formulă teoretică, neverificată în practică.

Învierea lui Hristos nu este doar o noţiune, printre altele, ale învăţăturii creştine, ci esenţa credinţei noastre, după cum spune Sf. Apostol Pavel: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră“ (I Cor. 15, 14). Mântuitorul Iisus Hristos a înviat în mod real, adică cu adevărat, şi, dincolo de mărturisirea de credinţă care exprimă starea noastră de afiliere la învăţătura Bisericii, dincolo de profeţiile mesianice care au anticipat Învierea şi care au fost împlinite prin ea, Scripturile şi Tradiţia Bisericii ne dau mai multe argumente care confirmă realitatea ei. În primul rând, moartea lui Iisus pe Sfânta Cruce a fost constatată de ostaşi (Ioan 19, 33). Paza strictă a soldaţilor romani la mormânt nu a putut lăsa ca ucenicii lui Hristos să vină să-I fure Trupul noaptea, presupunând că aceştia s-ar fi încumetat să încerce aceasta - lucru exclus, căci după răstignire ei stăteau ascunşi de frica iudeilor, cu uşile încuiate (Ioan 20, 19). Şi totuşi, dimineaţa, femeile mironosiţe au găsit mormântul gol, iar un înger le-a vestit: „A înviat! Nu este aici“ (Marcu 16, 6). Apoi, giulgiul în care fusese înfăşurat Trupul lui Iisus stătea alături de mahramă, jos (Ioan 19, 7). Presupunând că ar fi fost furat, ar fi trebuit luat cu tot cu giulgiul care, fiind impregnat cu diferite substanţe parfumate, se lipise de Trupul sângerând, iar desfăşurarea lui de pe acesta ar fi provocat ruperea pielii şi a ţesuturilor, căci sângele deja se coagulase - deci o durere fizică pe care ucenicii de bună seamă că nu ar fi voit să o provoace Celui pe Care ar fi dorit să-L reanimeze (în ipoteza că „nu ar fi murit de tot“ pe Cruce), ca să-L declare înviat. Apoi, la vestea adusă de femeile mironosiţe că Hristos S-a sculat din morţi, ei înşişi se declară cu totul neîncrezători, spunând că aiurează (Luca 24, 11). Cu alte cuvinte, ei nu s-au aventurat noaptea să încerce să se ducă la mormânt să-L fure; atunci cine s-o fi făcut, că doar toţi ceilalţi din Ierusalim au strigat „Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L!“? Femeile mironosiţe? Dar ele, dimineaţa, s-ar mai fi dus să-L ungă cu miruri pe Cel pe Care deja Îl furaseră? Şi-apoi, cum ar fi putut să mişte noaptea, la furat, lespedea de la gura peşterii, când ele singure, spre dimineaţă, se întrebau: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?“ (Marcu 16, 3)? Învierea Mântuitorului a fost reală. A treia zi, după cum El Însuşi vestise, S-a ridicat din morţi, pentru ca să ne fie nouă „începătură tuturor în toate“, „căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia“ (I Cor. 15, 22), adică moartea „în Adam“, datorată păcatelor, este transfigurată în învierea întru Hristos, spre viaţă veşnică. Trupul lui Iisus Cel înviat a treia zi din morţi este cu totul spiritualizat, îndumnezeit. De aceea, El trece prin giulgiu, care rămâne pe jos, alături de mahramă, trece prin lespedea de la gura mormântului (cum spun cântările Bisericii, „piatra fiind pecetluită“ - căci cutremurul care a eliberat intrarea în peşteră a fost provocat de înger doar pentru a lăsa calea deschisă femeilor mironosiţe (Matei 28, 2), trece prin uşile încuiate ale încăperii unde stăteau ascunşi ucenicii, dar păstrează stigmatele Crucii, convingându-l pe Toma (Ioan 20, 27) şi mănâncă înaintea lor (Luca 24, 43), ceea ce ne arată că nu era o fantomă, că nu avea un „trup aparent“, după cum au încercat să susţină ereticii dochetişti. După Înviere, Hristos Se arată femeilor mironosiţe, celor doi ucenici care mergeau spre Emaus (Luca 24, 15), apostolilor şi la peste 500 de fraţi, dintre care mulţi mai trăiau încă pe vremea când Sf. Apostol Pavel îşi scria prima epistolă către corinteni (I Cor. 15, 6), adică anul 56 d.H. Entuziasmul propovăduirii apostolilor după Înălţarea lui Iisus la cer şi Pogorârea Duhului Sfânt (ei, înainte, se ascundeau), minunile făcute cu puterea credinţei în Hristos Cel înviat, moartea martirică a celor doisprezece şi a altor sute şi mii de mucenici mărturisitori, formarea Bisericii despre care Însuşi Întemeietorul ei a spus că „porţile iadului nu o vor birui“ (Matei 16, 18) şi lucrarea sfinţitoare, mântuitoare, a acesteia, sutele de milioane de oameni care de atunci înainte şi-au trăit şi îşi vor mai trăi viaţa în sfinţenie, cu „frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste“, comuniunea de iubire şi bucuria nemăsurată din sufletele celor care îndeplinesc poruncile Lui, toate acestea nu se pot şi nici nu s-ar fi putut vreodată fundamenta pe o minciună, nici nu ar fi putut exista. Acestea sunt câteva argumente ale realităţii Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care nu au scopul de a convinge pe cineva, ci doar de a întări în credinţă. Dincolo de acestea, rămâne bucuria întâlnirii cu El. În Sfintele Taine ale Bisericii, în rugăciune, în relaţia cu aproapele nostru, în urmarea poruncilor Lui.