Administrator priceput, persecutor nemilos

Împăratul Diocleţian a rămas cunoscut în istorie în special prin persecuţia îndreptată împotriva creştinilor. Despre nici un alt împărat roman nu s-a scris atât de mult în ceea ce priveşte raporturile sale negative cu creştinii. Cu toate acestea, aşa cum vom observa atât acum, cât şi în materialele următoare, nu Diocleţian a fost cel mai sever în persecuţia îndreptată împotriva creştinilor. Galerius, ginerele său, a fost mult mai pornit împotriva credinţei celei adevărate.

Diocleţian nu făcea parte dintr-o familie nobiliară şi nici nu pare să fi avut o origine romană. Era fiul unui libert (sclav care îşi răscumpărase libertatea) care lucra ca scrib. Locul naşterii sale a fost Salona, iar numele său iniţial nu a fost Diocleţian, ci Diocles. Aşadar, faimosul Diocleţian era fiul unui fost sclav şi, cel mai probabil, avea o origine greacă. Comentând asupra acestui aspect, renumitul bizantinolog american Warren Treadgold afirma că „Salona se afla într-o zonă în care se vorbea limba latină, dar numele Diocles sugerează originea sa greacă, deşi vorbea la fel de bine atât latina, cât şi greaca. Cu toate că şi-a latinizat în 285 numele, dându-i forma Diocletianus, el a fost împăratul cel mai apropiat de sorgintea grecească din câţi avusese până atunci imperiul“ (Warren Treadgold, „O istorie a statului şi societăţii bizantine“, vol. I: 204-1025, trad. Mihai-Eugen Avădanei, Editura Institutul European, Iaşi, 2004, pp. 27-8). Aşadar, avem de-a face cu un om cu o educaţie destul de elevată, contrar opiniei lui Treadgold, că Diocleţian ar fi beneficiat doar de una „puţin superioară mediei“ (p. 27). De vreme ce ştia să scrie, să citească şi să vorbească atât în greacă, cât şi în latină, Diocleţian era destul de instruit pentru a fi mult deasupra mediei la vremea respectivă. Ca general nu s-a descurcat extraordinar, nefiind unul dintre împăraţii romani care să se fi remarcat prin calităţile sale militare. Ca administrator, în schimb, este unul dintre cei mai renumiţi împăraţi romani. Inteligenţa sa nativă şi posibilităţile sale de imaginare şi punere în practică a proiectelor grandioase l-au păstrat în istorie drept un om capabil să observe şi să profite de oportunităţile de progres administrativ ale vastului Imperiu Roman.

Cum era Imperiul Roman în vremea lui Diocleţian?

Un istoric şi teolog britanic cunoscut, T. D. Barnes, afirma despre perioada de debut a domniei lui Diocleţian următoarele: „Pacea domnea pretutindeni. Rinul, Dunărea şi Eufratul formau din nou frontiere sigure păzite de trupele romane. Barbarii învinşi fuseseră trimişi să recultive pământurile părăsite. Câmpurile însămânţate au luat locul pădurilor, hambarele au fost umplute, iar producţia aproape depăşea nevoile. Oraşele care fuseseră năpădite de mult de vegetaţie sau abandonate animalelor sălbatice erau reconstruite, restaurate şi repopulate. Bărbaţii trăiau mai mult şi aveau mai mulţi copii. (...) Meritul pentru toate aceste aspecte putea fi pus pe seama conducătorilor: uitând de odihna lor, ei supravegheau întreaga lume pentru a vedea unde era nevoie de atenţia lor, îşi petreceau zilele şi nopţile într-o grijă necontenită pentru păzirea tuturor“ (T. D. Barnes, „Constantine and Eusebius“, Harvard University Press, Cambridge, 1987, p. 12). Lipsa războaielor a fost cea care a condus la această stare generală, dar, totodată, şi priceputa administrare efectuată de Diocleţian, aşa cum vom observa în cele ce urmează. Peter J. Leithart ne oferă o serie de detalii legate de inovaţiile administrative ale lui Diocleţian, dar, mai întâi, trebuie să spunem câteva lucruri despre cum a ajuns acesta la putere. În pofida lipsei sale de pricepere militară, Diocleţian a fost capabil să ajungă comandant al gărzii imperiale sub împăratul Numerian (283-284). Întoarcerea din Persia, unde tatăl lui Numerian, împăratul Carus, murise în condiţii suspecte (lovit, se pare, de un fulger), s-a dovedit una în care Diocleţian şi-a pus în minte suficient de bine posibilitatea de a prelua puterea. Numerian suferea de o boală de ochi care nu îi permitea să stea în lumina soarelui. De aceea, armata nu îl vedea cu săptămânile. Ajunşi în Nicomidia, soldaţii au descoperit că Numerian fusese ucis şi l-au acuzat pe Diocleţian de crimă. Acesta s-a apărat, jurând că nu fusese implicat în asasinare, apoi s-a repezit şi l-a învinuit brusc de crimă pe Aper, tatăl vitreg al lui Numerian şi comandant al gărzii pretoriene. Apoi, dintr-odată, Diocleţian şi-a smuls sabia şi l-a înjunghiat în repetate rânduri pe Aper, ucigându-l în faţa soldaţilor şi rostind următoarele vorbe: „Aper, cazi de mâna marelui Aeneas!“ făcând trimitere la un episod din „Eneida“ lui Virgiliu, unde eroul principal luptă cu fiul unui om pe care l-a rănit anterior. La final, Aeneas afirmă că acesta va rămâne în istorie de vreme ce a fost ucis de el (pentru mai multe detalii consultă lucrarea lui Peter J. Leithart, „Defending Constantine: The Twilight of an Empire and the Dawn of Christendom“, IVP Academic, Downerâs Grove, 2010, p. 44). Diocleţian a încercat astfel să dea o dimensiune profetică crimei sale teribile. Totodată, se pare că, în tinereţea sa, o femeie din rândul vrăjitoarelor druide i-ar fi prezis că va ajunge împărat după ce va ucide un bour sălbatic. Numele lui Aper avea exact acest sens.

Împărţirea teritorială în vremea lui Diocleţian

„Diocleţian a reorganizat imperiul în aproape 90 de provincii - mult mai mici decât provinciile anterioare -, iar pe acestea le-a unit în 12 dioceze. La vârful acestui sistem se afla prefectul pretorian, care nu mai constituia acum o figură militară, ci una birocratică şi juridică. Odată cu reorganizarea a avut loc şi o creştere exponenţială a personalului care deservea imperiul. În timpul secolului al II-lea, erau aproximativ 150 de administratori provinciali importanţi, dar sub conducerea lui Diocleţian erau câteva mii numai în imperiul de răsărit. Inscripţiile latine din Răsărit dovedesc răspândirea puterii romane. Aceste măsuri nu au rezultat numai într-o formă de guvernare romană mai amănunţită, ci au creat de asemenea şi o nouă clasă de birocraţi, pe care Lactantius îi numea «primitivi şi inculţi» şi care nu dispuneau de elocvenţa elitelor romane tradiţionale“ (Peter J. Leithart, p. 44). Aşadar, Diocleţian şi-a dat seama că imperiul avea nevoie în special de o reformă administrativă şi că nu forţa militară era problema în clipa respectivă. De asemenea, aşa cum vom analiza în articolul viitor, era cât se poate de clar că imperiul era mult prea mare pentru a fi condus de un singur împărat şi că era nevoie de mai mulţi conducători, lucru care îl va determina pe Diocleţian să inventeze mai întâi conducerea în doi (diarhia), iar apoi conducerea în patru (tetrarhia). Aceste măsuri au contribuit la stabilizarea politică şi administrativă a Imperiului Roman. Însă, din nefericire, urma şi o reformă religioasă care a afectat profund vieţile creştinilor din imperiu.