Aducerea moaștelor Sfântului Antonie cel Mare la București

De aproape două veacuri, Sfântul Antonie cel Mare este cinstit la Biserica Domnească „Sfântul Anton”-Curtea Veche din Capitală. Astăzi, 4 iulie 2017, sfintele sale moaște sunt aduse aici din biserica abației Saint-Antoine-l'Abbaye, din localitatea L'Abbaye de Saint-Antoine, de lângă orașul francez Grenoble. Rezultatul cercetărilor întreprinse până în momentul de față arată faptul că, deși Cuviosul a dorit să nu se afle unde este trupul său neînsuflețit, sfintele sale moaște au fost descoperite după mai bine de 200 de ani de la trecerea sa la Domnul, prin revelație divină, în timpul împăratului Justinian (527-565), în anul 561.

Cuviosul Părinte Antonie s-a născut în anul 251 în Egiptul de Mijloc, localitatea Come, într-o familie creștină. După moartea părinților săi, a vândut moștenirea care îi revenea și a împărțit-o săracilor. A început să practice asceza, la început, nu departe de casa părintească, de care însă se va îndepărta cu timpul. Astfel, la vârsta de 35 de ani, îl găsim așezat într-o fortăreață, pe malul drept al Nilului, pe „Muntele dinafară”, la Pispir, unde va rămâne aproape 20 de ani. Aici a fost urmat de foarte mulți monahi, întemeind și conducând mai multe mănăstiri, cu toate că ducea o viață retrasă. Cele mai vestite dintre coloniile ascetice înființate de el sunt Nitria și Scete. A trecut la Domnul în anul 356 pe muntele Colzim, cunoscut și ca „Muntele dinăuntru”, aproape de Marea Roșie, la vârsta de 105 ani. Sfântul Antonie a fost înmormântat de doi dintre ucenicii săi, într-un loc tainic, după porunca acestuia, spre a evita primejdia inițierii unui cult al său, după obiceiul locului. „Eu, precum s-a scris, pornesc pe drumul părinților. Căci mă văd chemat la Domnul. Iar voi privegheați și nu pierdeți roada nevoinței voastre de mulți ani, ci, ca și când acum ați începe, siliți-vă să păstrați râvna voastră [...]. Gân­diți-vă la aceasta, cugetați la aceasta! Și dacă țineți la mine și mă pomeniți ca pe un tată, nu lăsați pe vreunii să ia trupul în Egipt, ca să mă așeze vreodată în case. Căci de aceea am întârziat în munte și am venit aici. Știți cum îi înfruntam pe cei ce făceau aceasta și cum le-am poruncit să înceteze acest obicei. Înmor­mân­tați deci trupul meu și ascundeți-l sub pământ. Păziți cuvântul meu, ca nimeni să nu cunoască locul, decât numai voi” (Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, pp. 242 ș.u.). Porunca Sfântului Antonie este clară și precisă, respectată de altfel de cei doi ucenici ai săi cu sfințenie: „Iar frații, precum li s-a poruncit, i-au înfășurat trupul și l-au ascuns sub pământ și nimeni nu știe până azi unde a fost ascuns, decât numai cei doi”.

Încă de la începuturile crești­nismului, cultul sfinților și al sfintelor moaște a cunoscut o permanentă dezvoltare, mai ales în zona Egiptului. Prima mărturie despre cultul Sfântului Antonie atât în Răsărit, cât și în Apus o avem de la Sfântul Atanasie cel Mare, biograful său. Astfel, Sfântul Atanasie, relatând modul în care a trecut Sfântul Antonie la Domnul, arată că acesta „era cunoscut nu prin scrieri, nici pentru înțelepciu­nea cea din afară, nici pentru vreo măiestrie oarecare, ci numai pentru evlavia lui”, pe care Sfântul Atanasie o considera ca fiind darul lui Dumnezeu „și nimeni n-ar putea tăgădui că aceasta şevlaviaţ era darul lui Dumnezeu”. Tocmai „evlavia” Sfântului Antonie și „râvna lui întru nevoință” au contribuit la răspândirea rapidă a veștilor despre faptele sale minunate săvârșite în pustiul Egiptului: „Căci cum s-ar fi auzit - scrie Sfântul Atanasie - despre el în Spania, în Galia, la Roma, în Africa, câtă vreme ședea ascuns în munte, fără lucrarea care face cunoscuți pretutindeni pe oamenii săi și care a început să facă aceasta și cu Antonie chiar de la început?” (Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XCII, pp. 244-245).

Am arătat că Sfântul Antonie a dorit ca, după trecerea sa la Domnul, trupul său să nu fie cinstit „după obiceiul egiptenilor”, însă Sfântul Atanasie subliniază: „chiar dacă aceștia şsfințiiţ lucrează în ascuns, chiar dacă voiesc să rămână necunoscuți, Domnul îi arată ca pe niște sfeșnice, ca și în felul acesta, cei ce aud să cunoască câtă putere dau poruncile lui Dumnezeu ca să fie împlinite și să se aprindă și ei de râvnă pentru a porni pe calea virtuții”. În ultimul capitol din lucrarea sa, Sfântul Atanasieîi îndeamnă pe monahi: „Citiți acestea celorlalți frați, ca să afle cum trebuie să fie viața monahilor și să se convingă că Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos slăvește pe cei ce-L slăvesc și că pe cei ce slujesc Lui până la sfârșit nu numai că îi duce în Împărăția cerurilor, ci îi face și aici pe cei ce se ascund și se străduiesc să trăiască în retragere, arătați și vestiți pentru virtutea lor și pentru folosul altora”. Este cert că Sfântul Atanasie a contribuit, prin opera sa, dar și prin exilurile sale la Trier (337) și la Roma (339), la răspândirea cultului Sfântului Antonie nu numai în Răsărit, ci și în Apus. Sursele istorice și literare creștine redau numeroase exemple de comemorări ale unor mari personalități care au întemeiat monahismul.² De asemenea, un rol important în răspândirea cultul Sfântului Antonie în Apus l-a avut traducerea în limba latină a lucrării Sfântului Atanasie, Viața Sfântului Antonie cel Mare, de către Evagrie de Antiohia (346-394), în jurul anului 371. Este un lucru cert că Viața Sfântului Antonie se citea la curtea din Trier în anul 384. Informația provine de la Fericitul Augustin (354-430), care în Mărturisiri, Cartea a ­VIII-a, capitolul VI, povestește despre vizita lui Ponticianus, de loc din Egipt. În urma acestei întâlniri, între cei doi s-a iscat o discuție, pe care Augustin o consemnează: „Însuși [Ponticianus] a povestit despre Antonius, monah egiptean, al cărui nume era strălucit la robii Tăi, dar pentru noi până la acea oră era necunoscut.³ Și celelalte Panegirice dedicate Sfântului Antonie arată generalizarea cultului său, începând cu veacul al VI-lea, întrucât comu­nitățile monastice serbau amintirea fondatorilor și a învățătorilor lor. Cu certitudine, la fel s-a întâmplat și cu Sfântul Antonie, al cărui cult s-a dezvoltat relativ repede atât în Răsărit, cât și în Apus.

Din parcurgerea surselor românești și grecești se poate constata că nici un autor din Răsărit nu a abordat problema legată de descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare și mutarea lor în Occident. Din cercetarea făcută pe baza surselor primare, se constată că aflarea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare s-a făcut prin „revelație divină”. Chiar dacă Sfântul Antonie a dorit ca trupul lui să rămână ascuns în mormântul pregătit de ucenicii săi, voința lui Hristos a fost alta, după cum tot Sfântul Atanasie mărturisește: „Domnul îi arată [pe sfinți – n.n.] ca pe niște sfeșnice”. Două sunt motivele - continuă el - pentru care Dumnezeu îngăduie lucrul acesta: 1) pentru ca „și în felul acesta, cei ce aud să cunoască câtă putere dau poruncile lui Dumnezeu ca să fie împlinite” și 2) „pentru ca să se aprindă și ei de râvnă pentru a porni pe calea virtuții”. Descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare este atestată istoric de pelerinul Antonini Placentini, de Episcopul Victor de Tunnuna (†570), de scriitori bisericești precum Isidor de Sevilla († 636), Beda Venerabilul († 735), Rabanus Maurus (†856), de a­proa­pe toate colecțiile de texte patristice, de martirologii, de dicțio­nare și enciclopedii, care au preluat aceste informații și le-au făcut astfel cunoscute cercetătorilor și credincioșilor. Rezultatul cercetării întreprinse până în momentul de față arată faptul că Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare au fost descoperite după mai bine de 200 de ani de la trecerea sa la Domnul, prin revelație divină, în timpul împăratului Justinian (527-565), în anul 561, și depuse în Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Alexandria. După cucerirea arabă a Egiptului, întâmplată între 639-642, sfintele moaștele au fost duse la Constantinopol. Cultul sfintelor moaște a cunoscut încă de la început o permanentă dezvoltare atât în Răsărit, cât și în Apus. Însă în secolul al XI-lea, cultul moaștelor în Apus ajunsese la apogeu. Astfel, s-au construit primele relicvarii, care imitau capul sau alte părți ale trupului și uneori chiar întregul trup al sfântului. Au apărut totodată procesiunile religioase, iar pelerinajele la Locurile Sfinte, care deveniseră tradiție încă din Biserica primară, au trecut în perioada aceasta la mișcări de mase.

Chiar înainte de Cruciade, fuseseră aduse sfinte moaște din Orient în Occident de către pelerini. La fel s-a întâmplat și cu Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare. Se știe că împăratul Roman al IV-lea Diogene a purtat mai multe companii militare împotriva arabilor. De asemenea, este de notorietate și faptul că în armata sa, care era formată în special din soldați străini, au luptat mai mulți cavaleri francezi. Nobilul francez Jocelin, fiul lui Guilla­ume, promisese tatălui său, care era pe moarte, că va face un pelerinaj la Locurile Sfinte, lucru pe care l-a amânat până când bătrânul a murit. S-a întâmplat ca, într-o bătălie pe care a dat-o în Elveţia, Jocelin să fie rănit şi declarat mort de camarazii săi. Aceştia l-au depus într-o capelă a Sfântului Antonie, în Elveţia. Cavalerul a rămas peste noapte în capelă, iar în vis i-a apărut Sfântul Antonie, care l-a mustrat pentru faptul că nu a ascultat sfatul şi rugămintea părintelui său de a merge într-un pelerinaj la Locurile Sfinte şi l-a îndemnat să îndeplinească cât mai repede dorinţa tatălui său. Jocelin îşi revine, fapt considerat de toţi un adevărat miracol, şi pleacă în acel pelerinaj, aşa cum l-a sfătuit sfântul în vis. După efectuarea ­pelerinajului a ajuns la Con­stantinopol, unde s-a pus în serviciul împăratului Roman al IV-lea Diogene (1068-1071), pe care l-a ajutat benevol în campaniile militare împotriva arabilor. Pentru aceste merite deosebite, când Jocelin se pregătea să plece acasă, a cerut de la împărat moaştele Sfântului Antonie, salvatorul său. Aşa ajung Sfintele Moaşte ale Sfântului ­Antonie cel Mare, în anul 1070, în Franța, în localitatea La ­Motteau-Bois. Astăzi localitatea se numește L'Abbaye de Saint-Antoine și se află în apropierea orașului Grenoble.

La sfârșitul secolului al XI-lea, mai precis între 1085 și 1096, a izbucnit în Europa Apuseană o boală contagioasă foarte gravă, ale cărei cauze au rămas pentru multă vreme necunoscute. Din cauza simptomelor boala a fost numită ignis sacer („le feu sacré”), iar mai târziu focul Sfântului Antonie. Este vorba despre boala numită ergotism - o intoxicație cu secară cornută (cornul secarei), la baza intoxicației stând o ciupercă fitoparazită denumită Claviceps purpurea. Boala se manifestă sub două forme: convulsivă și cangrenoasă.

Istoricul Sigebert de Gembloux descrie această boală în felul următor: „1089. Un an al molimei, mai ales în partea vestică a Lotaringiei, unde mulți dintre cei care aveau intestinele consumate de focul sfânt și cărora le putrezeau membrele - care deveneau negre precum cărbunii - fie mureau mizerabil, fie le era rezervată o viață și mai mizerabilă, după ce mâinile și picioarele putrezite le erau tăiate. Mulți însă erau chinuiți de adevărate crampe nervoase^”.⁴

Cronicile vorbesc de zeci de mii de bolnavi la o singură epidemie. În spital, bolnavii de ergotism primeau pâine neinfestată, drept care procesul de otrăvire era întrerupt. Totodată, bolnavii primeau o băutură numită „Saint Vinage”, care era aplicată și pe corp. Este vorba de vinul în care erau cufundate Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie chiar de sărbătoarea Înălțării Domnului, când moaștele erau scoase în procesiune. Tot în acest vin se puneau și mai multe sortimente de plante, care ajutau la vindecarea bolii. Pe lângă aceasta, se mai folosea și așa-numitul „Antonius-Balsam”, despre care nu avem date precise privind timpul în care a început să fie folosit și nici nu se știe cum era obținut.

În aceste condiții, nu e de mirare că poporul speriat apela la ajutorul sfinților, mai ales într-o epocă a cultului sfintelor moaște și a pelerinajelor la Locurile Sfinte. Printre sfinții care erau chemați în rugăciune împotriva bolii ergotismului, se numără: Maica Domnului, Sfântul Marțian și Sfânta Genoveva. Sfântul Antonie cel Mare trebuie să fi fost la început cinstit doar pe plan local, în regiunea Viennois. În curând însă, cultul său, ca taumaturg, a depășit granițele locale, răspândindu-se în toată Europa Apuseană. În anul 1095 s-a construit primul spitalîn localitatea Saint-Antoine,Domus eleimosinaria sau La Maison de lâAumône, primul hospice din Europa. Între 1200 și 1500, s-au construit în Europa Apuseană nu mai puțin de 360 de spitale purtând numele Sfântului Antonie cel Mare. În spitalele înființate de călugării antonini erau primiți toți bolnavii, pelerinii și săracii, indifent de condiția lor socială, care se bucurau de aceeași îngrijire și de ospitalitate, ce se acordau în mod gratuit. Între­ținerea lor se făcea prin colecte. Credincioșii apuseni aveau posibilitatea de a oferi spitalelor, în numele Sfântului Antonie, daruri sub forma unor colecte în bani și alimente (grâne, făină, brânză, carne, în special, alimente neperisabile pentru a putea fi transportate către toate spitalele). Deci lucrarea filantropică făcută de călugării Ordinului Ospitalier al Sfântului Antonie s-a făcut prin dragostea, credința și jertfelnicia credincio­șilor care l-au cinstit și iubit pe Sfântul Antonie.

Din studiul istoriografiei antice, medievale și moderne se poate constata că Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare au fost descoperite prin revelație divină, în Egipt, încă din anul 561; că în veacul al VII-lea, în timpul ­cuceririi arabe a Egiptului, au fost mutate la Constantinopol și că în anul 1070 au fost duse de cavalerul Jocelin în Franța, unde sălășluiesc și astăzi, în Abația Saint-Antoine. Pe baza acestor date, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la iniția­tiva părintelui paroh Gheor­ghe Zaharia, de la Parohia „Sfântul Antonie”-Curtea Veche din Bucu­rești, s-a adresat Episcopului de Grenoble, Guy de Kerimel, prin mijlocirea Înalt­preasfințitului Părinte Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale, cu rugămintea de a primi un fragment din moaștele Sfântului Antonie cel Mare. La data de 15 martie 2017, Episcopul Guy de Kerimel a dăruit Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, „spre slava lui Dumnezeu”, un fragment din Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare, care de aproape 1.000 de ani se află în biserica abației Saint-Antoine-l'Abbaye.

Documentul întocmit și semnat în abația Saint-Antoine de către Episcopul Guy de Kerimel, care însoțește fragmentul din sfintele moaște, menționează clar: „Așa cum se poate constata după sigiliile intacte și documentele așezate în raclă de către predecesorii mei, proveniența lor este autentică”. În data de 27 aprilie 2017, Înalt­preasfințitul Mitropolit Iosif a adus Sfintele Moaște la Reșe­dința Patriarhală din București. Acestea sunt așezate azi, 4 iulie 2017, în racla de argint executată la Atelierele Patriarhiei Române și sfințită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, înconjurat de ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. La aceeași dată, Sfintele Moaște au fost depuse în Biserica „Sfântul Antonie”-­Curtea Veche din București. Nu putem încheia fără a menționa că venirea moaștelor Sfântului Antonie la București reprezintă încununarea dorinței arzătoare și a eforturilor deosebite făcute de părintele paroh Gheorghe Zaharia pentru aducerea acestora la parohia pe care o slujește jertfelnicie.

(Pentru mai multe informații puteți citi lucrarea pr. prof. dr. Constantin Pătuleanu, „Sfântul Antonie cel Mare în spiritualitatea răsăriteană și apuseană. Date noi despre existența Sfintelor sale Moaște în lumina istoriografiei antice, medievale și moderne”, Editura Basilica, București, 2017.)

Note:

¹ Antonini Placentini Itinerarium (Recesio Altera), De Locis Sanctus, Qvos Perambvlavit Beatvs Antonivs Martyr, în: Itineraria et Alia Geographica, Corpus Christianorum, Series Latina (CCSL), 175, Ed. Brepols, Turnhout, 1965; Victoris Episcopi Tununensis, Chronicon, în: Patrologiae Cursus Completus, Series Latina,TomusLXVIII, col. 941-962; Quentin H., Les Martyrologes historiques du Moyen Âge. Étude sur la formation du Martyrologe Romain, Paris, 1908, Spoleto, 2002.

² Sfântul Macarie Egipteanul, care l-a vizitat pe Sfântul Antonie de mai multe ori, a venit din pustiul Sketic la muntele Nitriei pentru a participa la comemorarea Avei Pamvo, la câțiva ani după moartea acestuia. Ava Daniel și Ava Zoil din Faran au mers cale de o zi din pustiul Sketic până la Tebaida de Sus pentru a-l comemora pe Ava Appolo. Când rămășițele pămân­tești ale Avei Ilarion au fost transportate în Palestina, în mănăstirea sa de metanie, s-a ținut o ceremonie solemnă în cinstea acestuia, care a atras multă lume.

³ Fericitul Augustin, Confessiones Mărturisiri, trad. și indici Nicolae Barbu, introd. și note pr. Ioan ­Rămureanu, Ed. Institutului ­Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985, pp. 175-176.

⁴ Sigebertus Gemblacensis, Chronica, Edidit D. Ludovicus Conradus Bethmann, în: Patrologiae Cursus Completus, Tomus CLX, Petit-Montrouge, 1854.