Am citit, ne-a plăcut: Semnificaţia unei priviri

Într-un seminar de studii americane - pe care l-am ţinut cu puţin timp în urmă studenţilor masteranzi de la Engleză - am devenit conştient de un lucru îmbucurător. Ortodoxismul reuşeşte să fie în continuare o spiritualitate a mesajului optimist, pe fondul unei lumi căzute mai curând în degringolada irecuperabilului scepticism. Ideea mi-a venit prin medierea unui bizar contrast analitic. Tema întâlnirii noastre academice era tipologia culturală a pionieratului american şi cerusem participanţilor să citească un număr de texte aparţinând primilor colonişti (organizaţi) ai Lumii Noi - puritanii din secolul al XVII-lea. Mesajul acestor scrieri vechi rămânea, desigur, preponderent religios, însă - trebuie să recunosc - interesul meu fusese în primul rând cultural şi istoric. Doream ca viitorii specialişti în civilizaţie americană să perceapă dimensiunea subtilă a etnopsihologiei comunităţii de peste ocean, aşa cum se articulează ea în deceniile de formare.

Spre surprinderea mea, totuşi, mai tinerii colegi au fost preocupaţi de conotaţiile directe - respectiv, religioase - ale operelor puritane, punând problema culturală pe un plan secund. I-a impresionat rigiditatea cu care „pelerinii“ interpretau realitatea prin grila severă a lecturilor lor biblice, transformând istoria însăşi într-un artefact textual. Ei erau „poporul ales“, America devenind volens nolens „Noul Canaan“ promis spre moştenire „dreptcredincioşilor puritani“. Nativii continentului (indienii) ajung astfel personificarea „copiilor răului“ (G. Percy) ori chiar ai „diavolului“ (W. Bradford), necesitând „exorcizarea“ (citeşte „exterminarea“) imediată. Orice derogare de la „ideologia oficială“ se pedepsea aspru, prin execuţii publice, intrate ulterior în istorie (a se vedea dramaticul proces al „vrăjitoarelor din Salem“). Puritanismul pionieratului peste ocean seamănă izbitor cu Inchiziţia europeană medievală, iar studenţilor respectivi nu le scăpă curioasa similitudine. Se arătară uimiţi de începutul obscurantist al liberalismului american, oprindu-se îndelung asupra imaginii Dumnezeului necruţător, răzbunător şi arbitrar (prin selecţiile Lui nemotivate), descris de către primii teologi ai Lumii Noi (Winthrop, Sewall, Edwards). În concluzie, ortodoxismul fu văzut de toţi vorbitorii ca o binecuvântare, datorită construcţiei sale doctrinare tolerante, axate pe principiul fundamental (şi unic în variantele creştinismului mondial) că, oricât de jos te-ai afla, chipul lui Dumnezeu rămâne nealterat în dinamica fiinţei tale intime. Paradoxul debordant rezulta tocmai din acest antagonism nebănuit. America democratică înfricoşa cu rădăcinile ei spirituale dogmatice şi neconcesive, în timp ce România posttotalitară transmitea optimism prin intermediul ortodoxismului său ponderat şi flexibil. Meditând ulterior asupra seminarului, am găsit răspunsul interpretativ al studenţilor, precum şi distincţia cu care operaseră, perfect justificate. Raportările la divinitate - în puritanism şi ortodoxism -, deşi creştine, sunt diferite şi angajează, prin urmare, mentalităţi religioase independente. Dumnezeul puritan este unul al revanşei istorice şi neîndurării ontologice. El pare proprietatea inalienabilă a celor (puţini) aleşi, dovedind indiferenţă faţă de „străini“ şi tratând cu mânie pe „păcătoşi“. Dumnezeul ortodox, dimpotrivă, face mereu apologia iubirii şi iertării, întorcându-Şi privirea către „cel căzut“ chiar şi „de şapte ori câte şapte“. În mod deosebit, pentru ortodocşi, această „privire a lui Dumnezeu“ poartă mesajul subliminal al unui cutremurător optimism. O pildă din Matei (19, 16-30) îmi revine frecvent în minte ca argument al ideii de mai sus. De Iisus se apropie un tânăr bogat, care îi cere sfatul (suprem) al mântuirii. Spre întristarea lui, află că salvarea nu îi va veni din respectarea cu stricteţe a regulilor, ci din renunţarea la cele lumeşti. Bărbatul pleacă apăsat, întrucât averile sale sunt uriaşe. Atunci Domnul aminteşte ucenicilor, moralizator, că mai lesne va fi cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Discipolii se îngrozesc, întrebând: „Dar cine poate să se mântuiască?“ Răspunsul şi atitudinea lui Hristos sunt neaşteptate. Iată ce consemnează, atent, Evanghelistul: „Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă“. De ce „privind la ei“, m-am întrebat întotdeauna? Un detaliu comportamental suplimentar, mi-am zis, care nu poate fi gratuit, mai ales că autorii Evangheliilor par în general reticenţi să observe gestica Mântuitorului. Se află în această „privire“ aruncată deodată ucenicilor deznădăjduiţi o întreagă istorie spirituală, nescrisă în Biblie, dar presupusă în metatextul său parabolic. Ea cuprinde sensul absolut al optimismului creştin tradiţional. „Ceea ce nu este cu putinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu“. Mântuirea reprezintă astfel un act de transcendenţă divină şi nu doar de efort personal. Absurditatea şi ilogicul umanităţii se dizolvă în infinitul atotcuprinzător al prezenţei lui Dumnezeu. Cuvintele nu puteau fi spuse de Iisus decât cu privirea întoarsă spre ucenici. Fără intervenţia directă, nemediată a Creatorului, creatura îşi pierde identitatea, reîntorcându-se în increat. Astfel, pe un fragment infinitezimal de text, se presupune existenţa unei întregi lumi. Lucru, să admitem, absolut impresionant. * Text publicat în revista „Cuvânt şi suflet“, editată de Frăţia Ortodoxă Română Iaşi